Xenia Negrea, Ionuț Răduică Dan Valeriu Voinea (coordonator)
România. Studii media și analize
Editura SITECH Craiova, 2017
Corectura aparţine autorilor.
## © 2017 **EDITURA SITECH** Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.
## © 2017 **EDITURA SITECH** Craiova
All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form or by any means, electronic, photocopying, recording or otherwise, without written permision from the copyright owner.
Editura SITECH face parte din lista editurilor românești acreditate de CNCSIS și de asemenea face parte din lista editurilor cu prestigiu recunoscut de CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4.
Editura **SITECH** Craiova, România Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter Tel/fax: 0251/414003 E-mail: editurasitech@yahoo.com; office@sitech.ro
ISBN 978-606-11-5874-4
## **Cuprins**
Xenia Negrea - Cuvânt introductiv / 5
Ionuț Răduică - Limitele intersubiectivității în România actuală / 9
Dan Valeriu Voinea - Transformarea presei scrise. Analiza evoluției tirajelor cotidianelor românești / 21
Georgiana Stănescu **-** Opinia publică și vulnerabilitățile acesteia în fața presiunii mediatice / 49
Diana Solkotovic **-** Influența mass-media sau cât de ușor uităm trecutul / 65
Xenia Negrea **-** Fumatul în imaginea de presă. Strategii de narativizare şi conceptualizare / 92
Davian Vlad **-** Despre starea limbii române în audiovizual / 107
Simona Mihaiu - Perspective socio-criminologice de cunoaştere a omorului / 122
Adina MOCANU **-** Despre vulnerabilitate și copilărie în romanele _Hai să furăm pepeni_ , de Nora Iuga și _Kinderland_ , de Liliana Corobca / 135
Recenzii
Ionuţ Răduică - Leibniz, _Opere. Metafizica_ , Adrian Niță (coord.), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015 / 153
Xenia Negrea - Minodora Sălcudean, _New media, social media şi jurnalismul actual_ , prefaţă de Alexandru Brăduţ Ulmanu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015 / 155
3
## **Introducere**
## **Subiectivitate. Presă. There and Back Again**
Revenim cu volumul secund al incursiunii noastre analitice în magma semantică a României actuale. Ne regăsim mai înţelepţi?
Am lansat primul volum la Târgul de carte „Gaudeamus”, Craiova, 2014. Am organizat cu acea ocazie o dezbatere pornind de la întrebarea „De ce mai eşti în România?”. Au participat, pe lângă autorii lucrărilor din volum, semnături notorii ale agorei craiovene, dar şi mulţi studenţi ai Specializării Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. Desigur, atenţia tuturor s-a îndreptat asupra lor, asupra tinerilor care, iată, nu doar că nu plecaseră din ţară, nu plecaseră nici din Craiova. Întrebările dure – pentru fiecare dintre noi – au curs neîndurătoare. Cum de mai suntem aici, din moment ce Craiova este locul din care se pleacă, ba chiar se fuge? Ce spune acest sedentarism ontologic despre noi? Suntem laşi? Lipsiţi de curaj? Suntem limitaţi? Previzibil, răspunsurile nu prea au venit. Fiecare dintre noi a căutat să dea răspunsuri fără prea mare credibilitate, dintre ele, detaşându-se în preferinţe „apostolatul”. Mentalitatea de salvatori, de ocrotitori, de educatori ne ţine cu gândul departe de plecare. Sau, măcar, ne ţine loc de răspuns sau de mobil existenţial.
Volumul de faţă are în centru presa şi subiectivitatea. Cum am mai arătat şi în alte rânduri, principalul educator/agent de influenţă greimasian (dacă vreţi) al societăţii româneşti postdecembriste este presa, prin chiar procedeele profesionale elementare: colectare, selectare, ierarhizare a informaţiei.
Calitatea şi ritmul de raportare la cunoaştere, atitudinea, mentalitatea democratică (sau nu) este con-
5
struită întâi şi-ntâi de presă. Responsabilitatea este uriaşă. De aceea, poate, mare parte a jurnaliştilor neagă această funcţie. Statisticile ne arată altceva. Sursa primordială de informare, deci de raportare la realitate, la imediat este presa. Societatea românească a fost expusă la influenţa valorilor democratice prin lentila, prin prisma presei. Occidentul a intrat în mentalitatea românească prin titlurile şi prin paragrafele jurnalistice.
Aşa stând lucrurile, preocuparea autorilor pentru acest actor social pare legitimă. Realitatea ridică alte semne de întrebare, însă. „Instituţiile” media proliferează. Publicul se expune influenţei, căutând portiţe de evadare, cochetează cu scepticismul, dar transformă grila de programe într-o cutie de ecou a propriilor convingeri, într-o relaţie narcisiacă exemplară. În consecinţă, demersul nostru nu-şi găseşte un corespondent în tranşeele sociale. Societatea îşi asumă un statut de public, de telespectatori (nici măcar de spectatori), de asimilare vesele, non-critică sau non-asimilare, în funcţie de afinităţi, de idiosincrazii. Este cazul să începem să ne gândim la abilitatea de public al presei? Aceasta ar fi una dintre dintre întrebările-rezultat al acestui volum.
O altă întrebare se referă la subiectivitate, la acel datum (?), pe care trebuie să ni-l descoperim, să-l edificăm, să-l afirmăm, să-l exprimăm. În ce măsură ştim să ne raportăm la propria noastră subiectivitate? Avem flexibilitatea mentalitară necesară să delimităm obiectivitatea şi subiectivitate, să acceptăm o comunicare între eu şi celălalt şi altul? Studiul lui Ionuţ Răduică se concentrează pe o întâmplare dintr-un tramvai din București, din 2015, întâmplare dispusă în jurul unei țigări electronice care devine subiect de schimburi de replici și dispute între călători. Episodul este interpretat în sensul intersubiectivității ca fenomenalitate pliată pe forme date (în funcție de gen, eu „pur”, vârstă etc.). Sunt analizate şi dispoziția și nivelurile dialectice ale eurilor, stări accentuate de scoaterea elementelor tacite din structura lor, precum sunt invizibilitatea aerului sau identitatea de sine.
6
Georgiana Stănescu se scrutează piaţa mediatică a ideilor, din dubla sa ipostază, de cercetător şi de jurnalist la Digi 24. Se discută aici nu doar despre funcţia de informare a presei – pe care şi-o asumă tot jurnalistul, dar şi despre ispitele manipulării greu represibile când ai în faţă opinia publică atât de disponibilă. Cercetătoarea analizează analizează aspectele care vulnerabilizează opinia publică în faţa presiunii mediatice, pornind de la importanța, dar și de la trăsăturile acesteia. Se discută – fapt destul de rar în cercetarea romînească din domeniu – despre evaluarea spiritului critic al publicului, dar şi despre depistarea unor slăbiciuni determinate, în mare măsură, de „capriciile” opiniei publice, văzută ca „monstru modern” în fața presiunii mediatice.
Alături de cercetările media, se regăseşte şi un studio inter- şi trans- disciplinar cel al Adinei Mocanu, care se interesează de literatura română contemporană, apărută după 2000, din perspectiva aspectelor sociale pe care le implică. In acest studiu, o atenţie deosebită se acordă copilăriei, vulnerabilităţilor acesteia, în accepţia dată termenului de Judith Butler (2006). Cercetătoarea se opreşte asupra a două romane contemporare: _Hai să furăm pepeni_ de Nora Iuga şi _Kinderland_ de Liliana Corobca, respectiv asupra a două scriitoare care au reuşit să recompună portretul feminităţii româneşti din copilărie şi până la maturitate.
Conştiinţa celuilalt va reprezenta o esenţială victorie a civismului, a civilizaţiei în România secolului XXI.
Xenia Negrea
7
**Ionuț Răduică** a studiat jurnalismul și filosofia la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Licența în Jurnalism a obținut-o în anul 2005, cu o lucrare „Influența războiului din Transnistria asupra presei din Republica Moldova”. Licența în filosofie a avut ca temă intenționalitatea la Husserl și a fost obținută la Facultatea de Filosofie a Universității din București, în anul 2007.
Între 2007 și 2009 a frecventat cursurile programului de master „Probleme ale filosofiei” din cadrul Universității din Craiova, iar lucrarea finală a avut ca temă pespectivele filosofice asupra jocului. A urmat între 2010 și 2013 Școala doctorală de filosofie a Universității din București, cu o temă privind paradigma modernității la Hans Blumenberg, sub coordonarea acad. Alexandru Boboc. În prezent, Ionuț Răduică este preparator universitar la Secția de Filosofie, din cadrul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.
8
## **Limitele intersubiectivității în România actuală**
Ionuț RĂDUICĂ Facultatea de Ştiinţe Sociale Specializarea Filosofie Universitatea din Craiova e-mail: ionutraduica@yahoo.de
Un intens și nuanțat moment s-a petrecut anul trecut într-un mijloc de transport în comun din București. O tânără _alege_ să fumeze o țigară electronică în tramvaiul aglomerat, în ciuda faptului căgestul său este considerat indezirabil de către câțiva oameni din jur. Totul culminează cu îmbrânceli și înjurături, după ce, în prealabil, se conturaseră două tabere, în favoarea femeii sau împotriva ei. În spațiul public sau privat, pe stradă sau în mass-media, s-a vorbit mult despre acest episod. Cei mai mulți au blamat radicalizarea femeii și a bătrânului, ambii resemificați, ca pedeapsă. Astfel, din relația cu ipostazele ideale de la care se definesc – din conceptul de femeie, care nu poate fi lovit nici măcar cu o floare, și din sfera de definiție pensionarului, sărac, umil, neputincios –, ei trec în aceea a exponatelor de muzeu, ciudățenii ale naturii.
Femeia devine, în această cheie, demonul antisocial, fiara care atinge paroxismul în de-naturarea ei, adică în acel „lucru” rezultat din părăsirea naturaleții comună genului ei. Ea pășește astfel la marginea sau chiar în afara oricăror proiecțiide gen mai mult sau mai puțin particulare, adică inclusiv în exteriorul relației cu o _axis mundi_ masculină. În același timp, bărbatul „pensionat”
9
se retrage în alteritatea stabilă a propriului gen, dar întro poziție sensibilă și nevralgică tocmai prin faptul că el nu mai este bărbatul _de odinioară_ . Cum însuși acest termen ( _altădată_ ) ne arată raportarea la atemporalitate, întrucât îndepărtarea dintre un _odată demult_ și _acum_ este fragilă, ea poate fi depășită cu ușurință, așadar anulată. Bătrânul devine agresorul, cel care își reapropriază dintr-o dată masculinitatea ascunsă și îndepărtată (tocmai pentru că este ideală), afirmând-o printr-un sacrilegiu social, adică prin violența cu care își agresează victima[1] .
O interesantă teorie despre raportul dintre genuri îi aparține lui Georg Simmel. Astfel, deși relația bărbatfemeie se încadrează în structura partiarhală, lucrurile sunt, la nivelul orizontului cultural, mult mai complexe: cum bărbatul este o instanță în sine, iar femeia _doar_ realitate întemeiată în afara sa, mobilă, aceasta din urmă levitează în jurul primului. Mai departe, întrucât bărbatul folosește în mod tainic femeia pentru propriul sine, putem presupune că această relație este înțeleasă ca una patriarhal-egoistă. Fragmentul următor este relevant în acest sens: „Că sexul masculin nu este pur și simplu relativ superior celui feminin este cert. Însă că sexul masculin devine general uman, dictând normele atât pentru masculin cât și pentru feminin, acest lucru este determinat de _poziția de forță_ a bărbaților”[2] .
Masculinizarea identitară a genurilor, de care vorbește Simmel, construită și întărită cultural – aici argumentele naturale sunt secundare – se presupune că este universală. Ea aparține rușilor, în aceeași măsură ca
1 Pentru o trecere în revistă a definițiilor violenței, a se vedea Mihaiu, Simona I., _Conjugal Homicide, Logos, Universality, Mentality, Education, Novelty_ , year III, Issue 1, Lumen Publishing House, Iași, 2014, pp. 110-111.
> 2 Simmel, Georg, _Cultura filosofică. Despre aventură, sexe și criza modernului_ , Editura Humanitas, București, 1998, p. 59.
10
francezilor, americanilor sau călătorilor din tramvaiul nostru. Există însă și diferențe mai mici sau mai mari. De aceea, este probabil ca patriarhatul vestic să fie mult mai subtil în expresiile sale, din moment ce el este incorect politic. În același timp, prin lipsa unei instanțe mentale suficiente, care să taxeze folosirea simbolică secundară a femeilor, acest patriarhat pare să fie mai rudimientar în Est. Episodul din tramvai întărește această perspectivă.
Nu este, însă, în intenția noastră să facem analiza de gen a relației dintre cei doi poli, masculinitate și feminitate, în tensiunea lor corelativă. Momentul respectiv este extrem de nuanțat, deoarece „vorbește” cu foarte multă densitate, dincolo de micro-scara tramvaiului, despre tendințele și felul de a fi al „conștiințelor” din cultura română, adică a acelor „atomi” indivizibili, care, în lipsa unor însușiri particulare, cu excepția unora abstracte, „românești”, se comportă la fel. Aceste „conștiințe” devin, cu alte cuvinte, egouri pure, păstrând totuşi ceva din spaţiul şi orizontul cultural în care vieţuiesc. La acest nivel se justifică pretenţiile ştiinţifice, căci este mai întemeiat științific un enunț care se întinde la întregul spectru al genului (în sens logic). Cu toate că maxima simplitate a lui Unu – sau a Multiplului identic – are avantajul că este inteligibilă și acceptabilă științific, nu este ușor de atins o dimensiune care se află la nivelul cel mai de jos, la baza existenței noastre, mai ales în condițiile în care eurile se străduiesc să devină singulare, lumi în sine.
În acest sens, conform idealiștilor, primul impuls al eului are formă negativă, care în ciuda universalității, întărește individualitatea. La Hegel, aceasta este reprezentată, în sens tare, de primul nivel al spiritului, urmând ca apoi, celelalte etape să confirme nuanțe ale aceleiași predispoziții lansate negativ.
De asemenea, un fragment din _Doctrina științei_ a lui Fichte vorbește despre acest lucru: „Cine devine însă conștient de autonomia ( _Selbstständigkeit_ ) și indepen-
11
dența ( _Unabhängigkeit_ ) sa în raport cu tot ceea ce îi este exterior – și devine conștient numai prin aceea că, independent de toate, devine el însuși ceva – acela nu are nevoie de lucruri ca punct de sprijin pentru sinele său și nu poate avea nevoie de acestea, deoarece ele suprimă acea autonomie și o transformă într-o iluzie goală. Eul pe care îl posedă și care îl interesează suprimă acea credință în lucruri; el cuprinde prin predispoziție în autonomia sa și o cuprinde cu efectul. Credința sa în sine însuși este nemijlocită”[3] . La fel, pentru Schelling, „conceptul eului se realizează prin actul conștiinței de sine; așadar, în _afara_ acestui act eul nu înseamnă nimic”[4] .
Cu toate acestea, soluția pe care o propunem pentru a interpreta episodul din autobuz și, implicit, datele culturale sau felul de a fi al conștiinței, constau nu din analiza cauzei (eul pur în idealitatea sa), ci din observarea efectului sau produsului unui astfel de construct.
Pentru a analiza contactul dintre „eurile” tramvaiului, este nevoie de o prezentare mai amplă a evenimentelor, mai ales că... nimic nu este întâmplător. Întâi de toate, o vedem în „filmuleț” pe femeia cu țigara electronică, poziționată cu spatele la călători. Ea ține țigara la vedere. Cineva întreabă retoric: „Nu se poate abține cinci minute, nu? E drogată, ce are?”. Altcineva răspunde: „E o nesimțită!”. După ce se face că nu observă paleta generoasă de jigniri care se produc într-un decor îndepărtat, dar direcționat intențional către ea, ca o a treia instanță („ea”), care ar face bine să nu intervină[5] , ci doar să audă, femeia ripostează, jignind la rândul ei. După acest mo-
> 3 Fichte, J.G.F., _Doctrina științei_ , Editura Humanitas, București, 1995, p. 24.
> 4 Schelling, F.W.J., _Sistemul idealismului transcendental_ , Editura Humanitas, București, 1995, p. 38.
5 Indisponibilizarea mijloacelor de apărare este o tortură în toată regula.
12
ment, urmează un schimb de replici reciproc jignitoare, dar, când ofensele riscă să se anuleze reciproc, din moment ce sunt egal jignitoare, bătrânul trece la justificarea lor, ca _ultima ratio_ , spunând că „sunt bolnav, nu pot să suport _așa ceva_ ”. E momentul să analizăm puțin mai în adâncime ceea ce se întâmplă până acum.
Țigara este pozionată „la vedere”, tocmai ca, nefiind ascunsă, să nu trădeze un _ceva_ nemărturisit. A fi în comun presupune a trasporta secretele la vedere. Singurul lucru care anulează iscodirea, indiscreția este banalitatea secretului. Cum toată lumea arată secrete (ascunzând, desigur, ceea ce este mai important în ele), nimeni nu mai este interesat de secretele celuilalt. Dar tocmai acest lucru vizibil complică lucrurile. Secretul în cauză nu este în mod discret scos la suprafață, ci ostentativ. El este arătat, expus. Numai că a sta cu spatele la ceilalți – sau cu fața către viul îndepărtat, orașul de afară – vulnerabilizează ostentația, care are nevoie de un „back-up”, de o putere care să intervină când e cazul. Un cunoscut, la o zi după ce și-a pus un cercel în sprânceană, s-a văzut nevoit să îl scoată deoarece a considerat că nu are suficienți bani să susțină noua imagine. Aici este vorba de același lucru: femeia cu țigara electronică nu afișează un „ajutor” și tocmai de aceea este tratată ca o a treia instanță, singură, în fața unor „noi”, adică a acelora care dialoghează convergent, se sprijină unul pe altul. Jignirile care vin la adresa „ei”, constau în etichetarea ca „drogată”, în dependența ei plenară de țigară (de alteritate-alterare), unde cinci minute de non-fumat sunt prea multe.
Întrucât aici se schimbă și genul, adică identitatea, trecând de la ea-femeia, la ea-drogata, urmează o replică ce atentează la apartenența la gen a bătrânului, care devine „boșorog pedofil”, adică _alter_ -bărbat, configurat în exterioritatea genului „de altădată”, prin a cărui manifestare anomalică, el iubește în mod interzis, erotic, copiii. Adică nu mai poate iubi _acum_ decât ceea ce nu i
13
poate opune, ceva ce este obținut prin forță, pe de o parte, și prin fragilitate, de pe altă parte. Rămâne totuși incredibilă spontaneitatea și acuitatea celor doi care, în tensiunea lor de a se anula reciproc, sesizează nuanțele celuilalt, ca doi soldați care știu _unde_ să tragă.
Când „argumentele”, însă, încep să cadă unul după altul, chiar și unele de simț comun, care se bazează pe faptul că omul care jignește este de fapt bolnav, deci nu femeia este obiectul criticii, ci țigara intolerată de organismul celuilalt, se trece la împunsături fizice, ghionturi și îmbrânceli. Se face aici trecerea de viul-organic, la abstractul-anorganic, posibil pentru a justifica violența. E mai ușor pentru un eu să agreseze ceva ce nu seamănă cu propriul sine. Deloc întâmplător, criminalul reifică victima, o degradează și desubstanțializează. Totuși, nici „retorica” de ultimă instanță, precum interdicția de lovi femei, normă pe care femeia o folosește, nu ține, astfel că aceasta este împinsă până aproape de ieșirea din autobuzul, adică într-un _afară_ simbolic, unde ajung doar cei periferici, insignifianți. Argumentul „ei” părăsise deja sfera viului-organic și de aceea nu a „prins”.
Desigur, toate acestea se produc în asistența unor „spectatori” activi, de un colorit simbolic pestriț, însă ușor de integrat într-un tot. Cavaleri ai prostului gust, ei întărâtă activ taberele pentru propria distracție. Biletul de autobuz merită toți banii! Cel cu camera de filmat justifică sau intermediază pasivitatea cameramanului. El nu trebuie să facă nimic, camera video acționează în locul lui. Lumea în sine a teleobiectivului, în perspectiva „netului” și a spectacolului „like”-urilor, este suficientă. Cu toții au, totuși, motive să intervină, să tacă, să coboare, să ajute. Dar toți o fac în amalgam, în agregat, cum spunea Rădulescu-Motru, adică în starea de adunareadunătură a indivizilor care nu au spirit de sacrificiu pentru celălalt. De aici și laxa imagine unitară.
14
Cu toate acestea, nici perspectiva morală nu ne privește, în mod aparte, în acest articol. Ea rămâne firește importantă, însă trebuie să ne concentrăm pe problema intersubiectivității la nivelul conștiințelor, prin intermediul a ceea ce e _dat_ între ele, adică prin _produsele_ lor. Aici este relevant, deloc întâmplător, contextul, ca mediu în care se întâmplă și se desfășoară fapte. Tramvaiul, ca alte câteva mijloace de transport în comun (tren, avion etc.), aduce „în comun” multiplii, ego-urile care se zbat să devină unice, adică se „chinuie” să se nască. Ei bine, pe de o parte, avem contextul înghesuielii eclectice, a oamenilor care se evită și se susțin reciproc, în funcție de moment, ceea ce reprezintă invariabil un inconfort. Însă pe de altă parte, regăsim aici factorul declanșator al conflictului, țigara electronică, mobilul coliziunii a două tipuri de atomi. Cel de-al doilea element reprezintă un obiect de analiză cu mult mai interesant și mai relevant decât spațiul uzual al înghesuielii.
Cum putem analiza efectele, produsele? În opinia noastră, acestea nu sunt date nici în raport cu argumentele legate de boala unuia dintre „atomi”, nici de bătrânețea, nici de îndrăzneala ostentativă. Ceva mult mai adânc reprezintă aici efectul. Acest mai adânc este însăși problema. Un _mai adânc_ originar, intim-structural, iese fără permisiune la lumină. Adică un secret iese în lumea închisă a autobuzului, în nuditatea lui de neacceptat. Ei bine, în reprezentarea spațiului intersubiectiv, care este o zonă de toleranță reciprocă, o „zonă de frontieră”, nu se poate _im-pune_ aerul expirat. Respirația în spațiul eclectic, multiplu și interțesut, este tolerată doar în invizibilitatea ei[6] . De fapt, în tramvai, ca în orice spațiu comun,
6„A muri pentru cele nevăzute. Iată metafizica”, spune Lévinas (Lévinas, Emmanuel, _Totalitate și infinit. Eseu despre exterioritate_ , Editura Polirom, Iași, 1999, p. 18); în cazul nostru, panseul filosofului francez se traduce în „a refuza distrugerea invizibilului”.
15
respirația trebuie să fie cel mai discret lucru, adică buna ei desfășurare este condiționată destarea de invizibilitate, de surda și regulata funcționare. Or, tocmai țigara electronică încalcă regula intersubiectivății în privința respirației. Aerul (ca și fumul unui foc, deci ca expresie extrinsecă a ultimului) devine _formal suflat_ , vizibil colorat și expansiv. Practic, aerul ratează condiția intersubiectivă normală. În plus, în propagare, el devine invizibil, adică se amestecă cu restul aerului. Puritatea aerului „comun” este amenințată și, în consecință, intersubiectiviatea consensuală – „toți avem un spațiu al nostru în autobuz, întrucât mergem în aceeași direcție” – cade, dintr-o dată, în derizoriu. Faptul că se încalcă multe norme sociale, printre care și faptul că oamenii nu _pot_ fuma în spațiul comun și accesibil conștiinței generale, e cu totul minor aici.
Acum câțiva ani o reclamă de televiziune, care promova tocmai țigările electronice, motiva cumpărarea acestui produs prin faptul că „nimeni nu te mai poate izgoni din spațiile închise” (citat din memorie). Toată această „pledoarie” se purta în timp ce personajul fuma celebra țigară electronică în restaurant, în sala de curs etc. Reclama în cauză viza drepturile legale ale fumătorului (ceea ce nu este interzis, este permis), dar în același timp instiga _nolens volens_ la stigmatizarea socială a celui care fumează. Se ocolea o regulă juridică și se intra în răspărul unei alte reguli sociale. Dar aici această reclamă, cu ironia ei fascinantă, nu privește situația în cauză decât cu condiția încălcării acelorași reguli ale intersubiectivității. Și aici aerul devine vizibil, făcând percutantă odată cu el și condiția ostentativă corelativă.
În consonanță cu vizibilitatea „secretului” aerului, se mai produce un fenomen. De fapt, a fi vizibil înseamnă a fi _văzut_ de cineva. Subiectivitatea femeii care se manifestă, care se ex-comunică la vedere, se arată unidirecțional. Ea vine ca o culoare stridentă care „ia
16
ochii”, „țipă”, fiind culoare „țipătoare”, oferindu-se cu violență simțurilor celorlalți. Același lucru se întâmplă nu doar cu o culoare mult prea puternică, ci și cu un miros, sunet (chiar vorbă apăsată), mișcare bruscă etc. Acest nor eteric al țigării _cu_ - _prinde_ simțurile din jur, le ia ostatice și se brutalizează cu propria prezență, pentru ca în final să ajungă o simplă prezență.
În fapt, aici este un important nod gordian: după ce depășește (cucerește) unilateral obstacolele, deci fără acordul reciproc intersubiectiv al respirației, mergând violent în receptaculul celeilalte subiectivități, aerul devine o simplă prezență, o formă care pare că nu mai semnifică nimic, în afaraepisodului culorii. Această așteptare probabil că provine din reprezentarea ideală a aerului, așa cum pentru vechii greci,în distribuția lui plenară, aceasta avea proprietatea de a fi chiar principiu cosmologic.
În concret, invers decât ar fi normal, situația din tramvai nu doar că amplifică haosul simțurilor (când simți ceva în aer ce nu se încadrează într-un tipar sau când simți un amestec fără să discerni nuanțele din ele, diferit de cum proceda personajul lui Süskind din romanul _Parfumul_ , care simțea mii de mirosuri distincte în același timp), dar și induce în eroare cauza particulară, căci de fapt aerul devine, împreună cu toată regula intersubiectivității, o formă fără conținut sau un conținut care nu se încadrează în forma așteptată.
Faptul că reprezentarea aerului în vizibilitatea sa, amestecând simțurile, este doar o parte a problemei, căci, simultan cu creșterea vizibilității sale, descrește și spațiul „liber” dintre atomi. Așa se creează, în afara stării pluralității incongruente a grupului, la care am făcut trimitere mai sus, și impresia unui conglomerat (pestriț), adică un grup cu propria sa identitate, care, deși negativă, e însă unitară.
17
Anularea aerului – sau a efectului lui – dintre conștiințe duce, prin urmare, la recalibrarea raportului între membrii grupului. Vechile relații, asumate ca de la sine, sunt reasumate explicit, într-o dimensiune nouă. Astfel, cei care _au pus la punct_ , adică au resemnificat ceea ce era devalorizat, lipsit de conținut, obțin ceva din prestigiul scopului pentru care au luptat. Ceilalți, care preferă neutralitatea (sunt câțiva care cred că fac sincer acest lucru), se îndepărtează de locul conflictului, această mutare fiind confirmarea simbolică a nucleului situației.
După punctul culminant al conflictului, se desfășoară, ca formă de deznodământ, tatonarea reciprocă a celor din autobuz și re-distribuția proprietății: se împart ochelarii „posesorilor”, umbrelele etc. Până și filmul (înregistrarea video) este reasumat. Tot în acest timp, apar atât de multe simboluri și reprezentări ale vieții (ideea de autoritate, instanța spațiului cucerit etc.), încât ele ar putea constitui analizele unor alte studii.
Desigur, un astfel de eveniment are conotație negativă. El privește acei indivizi care nu pot adera la un grup. Mentalitatea (culturală), care stă în spatele violențelor din tramvai, este, din păcate, mult mai larg răspândită. Cu toate acestea, faptul că a fost taxată atât de dur de societate, arată de fapt dorința de schimbare și – cine știe? – poate și de a fi o comunitate la un moment dat.
18
## **Bibliografie:**
Fichte, J.G.F., _Doctrina științei_ , Editura Humanitas, București, 1995
Lévinas, Emmanuel, _Totalitate și infinit. Eseu despre exterioritate_ , Editura Polirom, Iași, 1999
Mihaiu, Simona I., _Conjugal Homicide, Logos, Universality, Mentality, Education, Novelty_ , year III, Issue 1, Lumen Publishing House, Iași, 2014
Schelling, F.W.J., _Sistemul idealismului transcendental_ , Editura Humanitas, București, 1995.
Simmel, Georg, _Cultura filosofică. Despre aventură, sexe și criza modernului_ , Editura Humanitas, București, 1998.
19
**Dan - Valeriu Voinea** este lector universitar doctor la specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. A absolvit Facultatea de Istorie, Filosofie și Geografie din cadrul Universității din Craiova, fiind licențiat în Științe Politice și masterat în Securitate Națională și EuroAtlantică. Și-a susținut teza de doctorat în sociologie în anul 2015, cu o lucrare despre comunita-
**==> picture [62 x 8] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
.3
:
**----- End of picture text -----**
tea românilor din Statele Unite ale Americii. Este membru al International Sociological Association (ISA) și European Sociological Association (ESA) și președinte al Fundației GAZETA de SUD.
20
**Transformarea presei scrise. Analiza evoluției tirajelor cotidianelor românești în perioada 2004 – 2014**
Dan Valeriu VOINEA Specializarea Jurnalism Facultatea de Litere Universitatea din Craiova e-mail: dan.voinea@gmail.com
Presa scrisă din România se confruntă în ultimii 5 ani cu cea mai dificilă criză din perioada postdecembristă. Dacă ne referim strict la edițiile print ale presei scrise românești, acestea au ajuns să fie umbre palide ale publicațiilor de altă dată: în aproape toate cazurile, tirajul brut a scăzut la aproape o treime față de sfărșitul anilor 2000, în timp ce publicații tradiționale au dispărut complet de pe piața tipărită, alegând drumul internetului. În articolul prezent am făcut analiza evoluției publicațiilor românești din perspectiva unui singur indicator, însă de o importanță foarte mare: tirajul brut – definit de către Biroul Român de audit Transmedia (BRAT) drept „numărul de copii preluate de editor sau de un intermediar al acestuia de la tipografie, pe bază de documente contabile”.[7] În realitate, numărul ziarelor care sunt puse spre vânzare sau distribuție – denumit totalul difuzat - este cu cel puțin 10% mai mic, iar o parte din acestea nu sunt vândute sau distribuite – ajungând înapoi la editor sub forma returului (peste 20% în cazul majorității publicațiilor). „În cea mai
> 7 Biroul Român de Audit Transmedia, _Glosar de termeni pentru auditul tirajelor_ , http://www.brat.ro/audit-tiraje/glosarde-termeni
21
mare parte a ţărilor din Europa, organisme paritare alcătuite din editori, specialişti în publicitate şi cumpărători de spaţiu publicitar comandă controale de difuzare. Aceste controale permit să se verifice volumul tirajului (număr de exemplare tipărite), cel al difuzării reale (cu plată şi gratuite) şi cel al abonamentelor”[8] , iar în România organismul reprezentativ îl constituie BRAT.
Pentru a înțelege mai bine care au fost cele mai afectate segmente din cadrul presei, am împărțit analiza noastră în trei secțiuni: presă scrisă cu distribuție națională, presă scrisă cu distribuție locală sau regională și presă scrisă cu distribuție gratuită și două etape: 2004 – 2009 și 2010 – 2014, iar toate publicațiile analizate sunt ziare (fie ele tabloid, quality sau de nișă) cu apariție zilnică. Am utilizat doar date furnizate de către BRAT referitoare la membri ai acestuia. Considerăm însă că aceste date sunt reprezentative pentru întreaga presă scrisă, cele mai importante publicații românești fiind auditate BRAT.
„Pentru presa scrisă, tirajul poate reprezenta un indicator destul de facil de aflat, însă acesta este doar un indicator ce relevă numărul de subiecţi ce ar cumpăra publicaţia în cauză”[9] . Acest lucru fiind diferit de audiența publicațiilor, însă totodată foarte relevant. Estimarea pieței totale a publicațiilor este dificil de făcut, „deoarece pentru multe din acestea tirajul nu este auditat BRAT”[10] . Acest lucru este unul din punctele slabe al studiului nostru. Conside-
> 8 Jean-Pierre Marhuenda, _Audienţe şi practici_ , în Claude-Jean Bertrand (coordonator), _O introducere în presa scrisă și vorbită,_ Editura Polirom, Iași, 2001, p. 161
> 9Adrian Marius Tompea, _Audiența mass-media în campania electorală,_ în Daniel Șandru, Sorin Bocancea, _Mass-Media și democrația în România postcomunistă,_ Editura Institutul European, Iaşi, 2011, p. 233
10 Alexandru Brăduţ Ulmanu, The Romanian Media Landscape, in Georgios Terzis (coordonator), _European Media Governance: National and Regional Dimensions,_ Intellect, 2008, p. 411.
22
răm, însă, informațiile furnizate de BRAT drept suficient de relevante pentru peisajul mass-media românesc.
Pentru a afla situația exactă a presei scrise românești ar fi necesară și o analiză a evoluției bugetelor de publicitate și a situației economice a publisherilor, însă studiul de față nu își propune acest lucru. Încercăm să aflăm care este viitorul presei scrise din România luând în calcul doar analiza tendințelor de evoluție trecută a tirajului acesteia. Nu vom insista pe analiza riscurilor și dificultăților cu care se confruntă presa românească din anul 2014: scăderea audienței print concomitent cu creșterea audienței online și mobile, dependența de mediul politic sau de finanțarea de la acționari, scăderea bugetelor de mare publicitate, migrația anunțurilor de mică publicitate către internet, lipsa facilităților fiscale, creșterea costurilor de tipar, îmbătrânirea audienței, pierderea controlului pe care presa scrisă îl avea asupra informației (știrile ce ajung acum în ziar sunt deja informații vechi, pe care utilizatorii le-au consumat cu ajutorul unei alte media), lipsa personalului specializat / profesionist, imposibilitatea de a susține financiar jurnalismul de calitate, anchetele și investigațiile (consumatoare mari de resurse, dar puţin apreciate de audienţă), dispariția canalelor de distribuție (numărul distribuitorilor de ziare și implicit al chioșcurilor pe care le dețin s-a redus dramatic în ultimii ani şi tarifele tot mai mari de distribuţie a abonamentelor prin Poșta Română. Un scenariu de groază pentru presa scrisă îl reprezintă refuzul Poştei Române de a mai distribui abonamente, care par a nu fi profitabile pentru companie).
După revoluția din 1989, peste 1.200 de titluri au apărut pe piața de presă scrisă românească.[11] Cum au evoluat acestea 15 ani mai târziu?
> 11MEDIADEM, _Media policies and regulatory practices in a selected set of European Countries, the EU and the Council of Europe_ , 2010, p. 314.
23
**Tabel 1. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție națională – 2004 – 2009**
|**Publicație**|**2004**||**2005**|**2006**|**2007**|**2008**|**2009**|
|---|---|---|---|---|---|---|---|
|Adevarul|128265||74705|35003|43341|59311|129583|
|Click|-||-|-|98323|191214|313294|
|Curierul
National|24763||12655|8131|4866|6365|9697|
|Evenimentul
Zilei|115488||101546|92550|81247|68820|49082|
|Gandul|-||59819|41525|43743|36153|24767|
|Gazeta
Sporturilor|72384||92386|10433
5|101627|125875|89791|
|Jurnalul
National|177775||149150|10684
5|102877|85264|84050|
|Libertatea|334428||313040|32385
9|325856|296857|258637|
|PRO Sport|94354||95113|10926
1|99149|107169|77496|
|Romania
Libera|73236||73892|71297|68225|65362|58561|
|Ziarul
Financiar|17358||18442|20004|23950|22055|19810|
|Ziarul Lumina|-||-|-|-|11652|21785|
|**Total**|**1038051**||**990748**
**8**|**912810**
**0**|**993204**
**4**|**1076097**
**97**|**1136553**
**3**|
|Numar||||||||
|publicații||9|10|10|11|12|12|
|Tiraj mediu|115339||99074|91281|90291|89674|94712|
**Sursa:** Biroul Român de Audit Transmedia. _Auditul tirajelor publicațiilor tipărite și electronice – 2004 – 2014._
Tirajul presei scrise cu distribuție națională s-a menținut relativ constant în perioada 2004 – 2009. Dacă în anul 2004 puteam vorbi de un număr de 1.038.051 de ziare tipărite zilnic, la un număr de 9 publicații, cu un tiraj mediu de 115.339, acesta a cunoscut o ușoară scădere în 2005, scăzând sub un milion de exemplare tipărite - 990.748 și 10 publicații (a apărut cotidianul _Gândul_ ), tirajul mediu ajungând la 99.074, scădere ce a continuat și în 2006 până la un tiraj de 912.810. Numărul publicațiilor a rămas constant în 2006, iar tirajul mediu a scăzut la 91.821. Urmează apoi o perioadă de creștere ușoară a
24
tirajului total, în 2007 fiind tipărite 993.204 ziare în fiecare zi, creștere generată în special de apariția tabloidului _Click_ . Numărul publicațiilor cu distribuție națională ajunge astfel la 11. În 2008 apare și _Ziarul Lumina_ , o publicație editată de Biserica Ortodoxă Română, în timp ce tirajul total al presei scrise naționale crește până la 1.076.097. Anul 2009 reprezintă ultimul an de creștere a tirajului în presa scrisă națională, când au fost tipărite în medie 1.136.553 ziare pe zi de către 12 publicații, cu o medie de 94.712.
## **Ce se întâmplă cu presa scrisă națională între 2004 și 2009:**
1. Apar trei publicații noi, ajungând de la 9 la 12, în timp ce tirajul total crește cu 98.502 copii.
2. Apariția de publicații noi are loc în ciuda declinului tirajelor publicațiilor tradiționale.
3. Ziarele tabloid ( _Click_ , _Libertatea_ ) sunt singurele responsabile pentru creșterea presei scrise cu distribuție națională, tirajul celor două publicații ajungând de la 334.428 în 2004 la 571.931 în 2009 (o creștere de 237.503 exemplare). _Click_ atrage o parte din tirajul _Libertatea_ , dar își formează și un public propriu, ajungând în doar 3 ani la 313.294 de exemplare tipărite.
4. Publicațiile de nișă (sport, financiar) se mențin relativ constant din punct de vedere al tirajului. _Gazeta Sporturilor_ câștigă aproximativ la fel de mulți cititori cât pierde _Pro Sport_ între 2004 și 2009.
5. Media de tiraj scade de la 115.339 în 2004 la 94.712 exemplare în 2009, scădere generată de apariția a trei publicații noi, dar și de scăderea semnificativă a tirajului publicațiilor _Evenimentul Zilei_ , _Jurnalul Național_ și _Curierul Național_ .
6. Presa de calitate scade în mod constant – de la 519.527 în 2004 tirajul total zilnic al publicațiilor
25
quality ajunge în 2009 la 355.740, pierzând astfel 163.786 de copii zilnice.
7. La nivel de publicații individuale: _Adevărul_ pierde foarte mult din tiraj între 2004 și 2006, însă ajunge să îl recupereze în 2009. _Evenimentul Zilei_ și _Jurnaliul Național_ își pierd mai multe de jumătate din tiraj, în timp ce _România liberă_ pierde doar 14.675 de exemplare.
8. Toți liderii de piață din 2004 își pierd poziția până în 2009 – _Evenimentul Zilei_ domină presa quality în 2004, dar este depășit de _România liberă_ , _Jurnalul Național_ și _Gândul_ în 2009. _Libertatea_ , lider al formatului tabloid în 2004, își pierde poziția în fața cotidianului _Click_ . _Pro Sport_ , aflat pe primul loc în 2004 pe segmentul sport este depășit în 2009 de _Gazeta Sporturilor_ .
9. În anul 2004, rata de penetrare a Internetului în gospodării era de 12,2%[12] , în timp ce la sfărșitul anului 2009 aceasta ajungea la 44%[13] . 2% din populație folosea în 2009 internetul mobil.[14]
10. În perioada 2004 – 2009, populația rezidentă a României a scăzut cu peste un milion de locuitori, de la 21.521.142 la 20.440.290 persoane[15] . Avem astfel o scădere de la 0.055 ziare tipărite zilnic per cap de locuitor în 2004 la 0.048 ziare tipărite zilnic per cap de locuitor în 2009 – scădere de aproximativ 14.5%.
> 12 http://www.oirposdru-vest.ro/Documente%20utile/pdr/ Capitolul% 20IX%20Societatea%20Informationala.pdf
> 13 Sondaj Gallup, _Piata serviciilor de acces la Internet,_ Aprilie 2010, p 14.
14 Idem, p. 15.
> 15 Institutul Național de Statistică, _POP105A - Populatia rezidenta la 1 ianuarie._
26
**Figura 1. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție națională – 2004 – 2009**
**==> picture [253 x 361] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
400000
350000
300000
250000
200000
150000
100000
50000
0
2004 2005 2006 2007 2008 2009
Adevarul Click
Curierul National Evenimentul Zilei
Gandul Gazeta Sporturilor
Jurnalul National Libertatea
PRO Sport Romania Libera
Ziarul Financiar Ziarul Lumina
**----- End of picture text -----**
27
## **Tabel 2. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție națională – 2010 – 2014**
|**Publicație**|**2010**|**2011**|**2012**|**2013**|**2014**|
|---|---|---|---|---|---|
|Adevarul|133223|62867|30944|17177|15130|
|Click|295316|222980|167131|157052|148367|
|Curierul
National|4009|3866|3800|3718|3352|
|Evenimentul
Zilei|34287|26148|23729|20935|20192|
|Gandul|20679|17668|-|-|-|
|Gazeta
Sporturilor|68469|59919|52157|46205|41633|
|Jurnalul
National|77852|46389|27664|18445|13503|
|Libertatea|191020|148354|134843|123607|106176|
|PRO Sport|55915|45453|32132|16221|-|
|Puterea|8832|7091|5870|4129|-|
|Romania
Libera|59268|47105|37008|24762|15169|
|Ziarul Fi-
nanciar|18125|16269|12548|10182|10956|
|Ziarul Lu-
mina|23313|23363|22737|22456|22427|
|**Total**|**990308**|**727472**|**550563**|**464889**|**396905**|
|Numar||||||
|publicații|13|13|12|12|10|
|Tiraj mediu|76177|55959|45880|38740|39690|
**Sursa:** Biroul Român de Audit Transmedia. _Auditul tirajelor publicațiilor tipărite și electronice – 2004 – 2014._
Presa scrisă românească a intrat în declin începând cu anul 2010. Într-un singur an, aceasta pierde146.0245 de copii tipărite pe zi, deși tot atunci apare o nouă publicație: _Puterea_ . Tirajul mediu scade la 76.177. Declinul se accentuează în 2011, când tirajele ziarelor se diminuează cu 262.836 exemplare pe zi, pierzând astfel un sfert din tiraj pe parcursul unui singur an, cu o medie de 55.959 exemplare. Este primul an în
28
care un cotidian își închide ediția print și publică exclusiv online: _Gândul_ .
Scăderea continuă și în 2012, ajungând la un total de 550.563 de exemplare tipărite pentru toată presa scrisă cu distribuție națională, sub jumătate față de anul 2009. Tirajul mediu se află în continuă scădere și ajunge la 45.880 de exemplare per publicație. Tirajul total continuă să se prăbușească și în 2013, ajungând la 464.889 copii tipărite pe zi, ziarele având un tiraj mediu de 38.740. În 2014 observăm că încă două publicații își pierd edițiile print – _Puterea_ și _PRO Sport_ , iar tirajul total scade la 396.905 exemplare, o scădere de 59,92% față de anul 2010. Tirajul mediu crește ușor, până la 39.690 – creștere cauzată de dispariția celor două publicații, ce aveau tiraje sub medie, în detrimentul faptului că toate celelalte publicații au avut scăderi de tiraj.
Schimbările majore din peisajul presei scrise între 2010 și 2014 sunt următoarele:
1. Are loc cea mai puternică scădere a tirajelor de după 1990. Aceasta variază între 15 și 25% în fiecare an. Per total, diferența dintre 2010 și 2014 este de 593.403 exemplare, reprezentând o scădere de 59,92% a presei scrise naționale.
2. Toate tipurile de publicații sunt în scădere, însă cea mai afectată este presa de calitate. Aceasta scade cu 78,02%, de la un total de 356.275 exemplare tipărite în 2010 la 78.302 în 2014.
3. Publicațiile tabloide sunt și ele afectate, însă întro măsură mai mică: scăderea lor este de doar 47,66%, ajungând de la 486.336 exemplare în 2010 la 254.543 în 2014.
4. Presa sportivă a suferit și ea o scădere puternică, de 66,52% - de la 124.384 la 46.633 exemplare tipărite. _Gazeta Sporturilor_ scade mai puțin decât _PRO Sport_ , care se închide în 2013, când ajunge la un tiraj mediu de doar 16.221 exemplare pe ediție.
29
5. Tabloidizarea presei este semnalată nu doar de schimbarea subiectelor abordate de întreaga mass media, ci și de felul în care ziarele sunt tipărite, distribuite, cumpărate. Dacă pentru fiecare exemplar al unui ziar de calitate tipărit în 2010 se tipăreau 1,36 tabloide, în 2014 se tipăresc 3,25 tabloide pentru fiecare ziar quality.
6. Un alt semn al tabloidizării presei: dacă raportul dintre primul tabloid și primul ziar quality din perspectiva tirajului în 2010 era de 2,21 la 1 exemplar tipărit, în 2014 acesta este de 7,34 la 1.
7. _Evenimentul Zilei_ își redobândește în 2014 poziția de lider al presei de calitate (deși conţinutul EvZ este unul tabloidizat) prin faptul că reușește să scadă mai puțin decât restul ziarelor naționale. Pierde doar 41,10% din tiraj între 2010 și 2014, în timp ce _Adevărul_ reușește să tipărească cu 88,64% mai puțin, _Jurnalul național_ cu 82,65% și _România liberă_ cu 74,40%.
8. Dispar trei publicații: _Gândul_ , în 2011, _PRO Sport_ și _Puterea_ în 2013.
9. Ziarul _Lumina_ scade doar cu 3,80%. Acesta se distribuie însă doar prin abonament și în principal la eparhiile componente ale Bisericii Ortodoxe din România.
10. Cea mai mică scădere de tiraj o are _Curierul național_ – doar 16,38%, însă în cifre absolute aceasta înseamnă scăderea de la 4009 la 3352 exemplare tipărite.
30
**Figura 2. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție națională – 2010 – 2014**
**==> picture [251 x 362] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
350000
300000
250000
200000
150000
100000
50000
0
2010 2011 2012 2013 2014
Adevarul Click
Curierul National Evenimentul Zilei
Gandul Gazeta Sporturilor
Jurnalul National Libertatea
PRO Sport Puterea
Romania Libera Ziarul Financiar
Ziarul Lumina
**----- End of picture text -----**
31
## **Tabel 3. Tiraj brut: presa scrisă cu distribuție regională sau locală – 2004 – 2009**
|**Publicaţie**|**2004**||**2005**|**2006**|**2007**|**2008**|**2009**|
|---|---|---|---|---|---|---|---|
|Bihari Naplo|14332||14963|14549|14769|14663|13782|
|Crisana|9593||9153|9214|8587|8121|7819|
|Csiki Hirlap|-|-||-|-|10526|11036|
|Evenimentul|-||6686|7396|7897|7003|5863|
|Gazeta de Olt|1732||2747|2578|2332|4028|1652|
|Gazeta de Sud|30609||31231|30543|29134|29040|24631|
|Jurnal Aradean|27146||26412|25037|23074|22700|19474|
|Jurnal Bihorean|14909||16132|15910|16882|16568|14773|
|Monitorul de
Botosani|6165||6958|7267|7475|7802|7682|
|Monitorul de
Suceava|8688||8650|8919|9068|9034|9207|
|Monitorul de
Vrancea|12058||8478|5538|6357|9401|5621|
|Monitorul Expres|3521||3109|2673|2877|2580|2427|
|Obiectiv Vocea
Brailei|5792||5402|5290|5195|5061|4434|
|Observator de
Constanta|3075||1641|986|655|712|878|
|Realitatea Media|-|-||-|2599|3187|2872|
|Renasterea Bana-
teana|16372||15601|14924|14106|13623|13112|
|Transilvania Ex-
pres|12468||11247|10213|9134|9925|9613|
|Tribuna|17047||16597|16231|16585|16615|15137|
|Udvarhelyi Hirado|-|-||-|-|8299|8448|
|Unirea|-|-||-|21781|22205|21396|
|Viata Libera|13152||12225|10805|11294|11182|10508|
|Ziarul de Iasi|10228||11211|11889|11701|11463|9520|
|**Total**|**2068**
**87**||**2084**
**43**|**1999**
**62 **|**2215**
**02 **|**2437**
**38**|**2198**
**85**|
|Numarpublicații|17||18|18|20|22|22|
|Tiraj mediu|12169||11580|11109|11075|11079|9994|
**Sursa:** Biroul Român de Audit Transmedia. _Auditul tirajelor publicațiilor tipărite și electronice – 2004 – 2014._
32
Între 2004 şi 2009, presa scrisă regională sau locală a avut o evoluție similară cu cea națională – tendința generală a fost de ușoară creștere, însă tendința individuală a publicațiilor a fost de scădere. Dacă în anul 2004 aveam un total de 17 publicații membre BRAT, cele mai importante publicații locale sau regionale din România, ce aveau un tiraj total de 206.887 exemplare și un tiraj mediu zilnic de 12.169 exemplare, în 2005 numărul publicațiilor crește la 18, generând o ușoară creștere a tirajului total – la 208.443 – dar și o scădere a tirajului mediu la 11.580.
În 2006 observăm o ușoară scădere a presei locale, la un număr de 199.962 de exemplare pe zi, tirajul mediu pe publicație ajungând la 11.109. Anul 2007 aduce o creștere a numărului de publicații până la 20, tirajul total al acestora fiind de 221.502. Media se menține în jurul a 11.075 de exemplare. Tendința ascendentă continuă și în 2008, acesta fiind vîrful de tiraj pentru presa locală plătită în perioada 2004 – 2014, tirajul total ajungând la 243.738 printr-un număr de 22 de publicații. Creșterea este generată în principal de apariția noilor publicații, concomitent cu menținerea tirajelor în rândul membrilor tradiționali BRAT. Media ziarelor tipărite se menține la 11.079 exemplare pe publicație pe zi.
Anul 2009 aduce o ușoară scădere în rândul presei locale și regionale din România, tirajul total al publicațiilor analizate ajungând la 219.885 – cu 23.853 mai puțin decât în anul precedent. Tirajul mediu al publicațiilor studiate scade la 9.994 exemplare.
Ce putem observa în evoluția presei locale în perioada 2004 – 2009 din punct de vedere al tirajului:
1. Pe parcursul celor șase ani, tirajele publicațiilor la nivel total se mențin relativ stabile, existând fluctuații de sub 10%. Între 2004 și 2008 presa locală se menține relativ stabilă din punct de vedere al tirajului. Cele mai spectaculoase scăderi au loc între 2008 și 2009, când _Gazeta de Olt_ scade cu
33
58,98%, _Monitorul de Vrancea_ își pierde 40,20% din totalul tipărit, _Ziarul de Iași_ – 16,95% și _Gazeta de Sud_ își pierde 14,2% din tiraj.
2. Tirajul mediu este în scădere, acest lucru fiind resimțit de toate publicațiile. Doar două publicații ( _Monitorul de Botoșani_ reușește o creștere de 24,60% și _Monitorul de Suceava_ , de 5,97%) au un tiraj mai mare în 2009 față de 2004, în timp ce toate celelalte ziare scad ușor.
3. Toate publicațiile menționate în studiul nostru, prezente în BRAT, sunt generaliste. Lipsesc din peisajul local ziarele tabloide ce domină presa națională. Nu au existat consumatori de presă tabloidă locală sau nu au existat publicații care să satisfacă această nevoie?
4. Nu apar schimbări spectaculoase în topul presei scrise locale și regionale. Liderii de piață își păstrează dominația, în timp ce publicațiile noi fie nu rezistă pe piață, fie își atrag un segment minuscul dintr-un număr tot mai mic de cititori.
5. Presa locală și regională nu se luptă doar cu alte cotidiane locale ci și în special cu presa națională. O mare parte din scăderea presei locale poate fi atribuită creșterii consumului de presă tabloidă – un produs ieftin, atrăgător și foarte ușor de citit.
6. Tirajul mediu scade cu 17.87% în timp ce tirajul total crește cu 6.28%. Această diferență este adusă de apariția noilor publicații concomitentă cu scăderea generală a tirajelor.
7. _Gazeta de Sud_ reușește să se situeze pe primul loc în toți ce șase ani studiați.
8. Cea mai mare scădere procentuală o regăsim la _Observator de Constanța_ (71,44%) – de la 3.075 la 878 exemplare tipărite, în timp ce cea mai mare scădere absolută are loc la _Jurnal Arădean_ , ca-
34
re pierde in 6 ani peste 7672 de exemplare tipărite, 28,26%, ajungând de la 27.146 la 19.474.
9. Criza economică se simte puternic încă din 2009 atât în presa scrisă națională cât și în presa scrisă locală. Publicațiile aleg să scadă rapid între 2008 și 2009 tirajele pentru a se putea menține pe piață. Acest lucru se datorează scăderii numărului de exemplare promoționale și un control mai atent al returului, alături de eliminarea campaniilor de premiere a cititorilor.
10. Apariția _Adevărul de seară_ în 2009 pune și mai multă presiune pe presa locală.
35
**Figura 3. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție locală 2004 – 2009**
**==> picture [223 x 399] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
35000
30000
25000
20000
15000
10000
5000
0
2004 2005 2006 2007 2008 2009
Bihari Naplo
Crisana
Csiki Hirlap
Evenimentul
Gazeta de Olt
Gazeta de Sud
Jurnal Aradean
Jurnal Bihorean
Monitorul de Botosani
Monitorul de Suceava
Monitorul de Vrancea
Monitorul Expres
Obiectiv Vocea Brailei
Observator de Constanta
Realitatea Media
Renasterea Banateana
Szatmari Friss Ujsag
Szekely Hirmondo
Telegrama
Transilvania Expres
Tribuna
Udvarhelyi Hirado
Unirea
Vasarhelyi Hirlap
Viata Libera
**----- End of picture text -----**
36
## **Tabel 4. Tiraj brut: presa scrisă cu distribuție regională sau locală – 2009 - 2014**
|**Publicație**|**2010**|**2011**|**2012**|**2013**|**2014**|
|---|---|---|---|---|---|
|Bihari Naplo|13266|12733|11855|11258|10913|
|Crișana|7364|7029|6970|6517|6501|
|Csiki Hirlap|10660|8848|8560|8412|8308|
|Evenimentul|5251|4706|4377|3981|3532|
|Gazeta de Olt|1311|1510|-|-|-|
|Gazeta de Sud|20775|18920|15622|14126|12168|
|Jurnal Arădean|
18595|18132|17129|15602|14870|
|Jurnal
Bihorean|13847|12925|12165|10859|9805|
|Monitorul
de Botoșani|7350|6987|7202|6202|5368|
|Monitorul
de Suceava|9073|8940|8987|8078|7580|
|Monitorul
de Vrâncea|4408|4547|4592|4238|4026|
|Monitorul||||||
|Expres|2153|1935|2239|2255|2104|
|Obiectiv Vocea
Brăilei|4486|4691|4913|4381|3210|
|Observator
de Constanța|742|890|1024|1002|994|
|Realitatea
Media|2763|2786|2904|3026|2938|
|Renașterea
Banateana|12725|12150|11924|10969|10179|
|Szatmari Friss
Ujsag|-|-|7894|7717|8120|
|Telegrama|-|-|2088|1779|-|
|Transilvania
Expres|7353|6650|6534|5267|2578|
|Tribuna|14314|13407|12590|11464|10589|
|Udvarhelyi
Hirado|7833|6750|6384|6146|6023|
|Unirea|21644|20807|20784|20327|20343|
|Viața Liberă|9094|8143|7393|6788|6144|
|Ziarul de Iași|7800|7275|6973|6162|5734|
37
|Ziarul
deRoman|-|628|646|614|625|
|---|---|---|---|---|---|
|Ziarul Hunedo-
reanului|4823|4708|4697|4404|4390|
|**Total**|**20763**
**0**|**19609**
**7**|**19644**
**6**|**18157**
**4**|**16704**
**2**|
|Numar||||||
|publicații|23|24|25|25|24|
|Tiraj mediu|9027|8170|7857|7262|6960|
**Sursa:** Biroul Român de Audit Transmedia. _Auditul tirajelor publicațiilor tipărite și electronice – 2004 – 2014._
Dificultățile presei locale au apărut încă din 2008, iar declinul acesteia a continuat în fiecare an ulterior. În 2010 tirajul total al publicațiilor locale și regionale care făceau parte din BRAT este de 207.630, în timp ce tirajul mediu este 9.027. Deși este o scădere minoră față de 2009, aceasta continuă și în 2011. Tirajul brut al publicațiilor scade până la 196.097, însă media ajunge la 8.170. Observăm apariția unei noi publicații, ducând numărul total la 24. În 2012 tirajul total se menține la 196.446, iar tirajul mediu scade la 7.857. Două noi publicații apar în studiul nostru, în timp ce una a fost închisă în 2011, ducând numărul total al publicațiilor locale la 25. Anul 2013 este un nou an de scădere al tirajelor din presa locală și regională, tiralul total ajungând la 181.574, iar tirajul mediu la 7.262. Cea mai mare scădere are loc în 2014 – tirajul total ajunge la 167.044 de exemplare, iar tirajul mediu la 6.960.
## **Ce se întâmplă în presa locală între 2009 și 2014?**
1. Observăm o scădere generală a tirajului de 19,54% între 2010 și 2014. Presa locală pierde peste 40.588 de exemplare tipărite. Pierderea aceasta este semnificativă atunci când o raportăm la importanța presei locale în comunitatea urbană românească.
38
2. Toate ziarele locale scad, cu excepția a două publicații – _Observator de Constanța_ și _Realitatea Media_ , care tipăresc cu 252 respectiv 175 de exemplare în media mai mult. Creșterea acestora este astfel complet nerelevantă.
3. Scăderi puternice observăm la _Transilvania Expres_ (64,93%), _Gazeta de Sud_ (41,42%) și _Evenimentul_ (32,73%). În general, cu cât o publicație avea un tiraj mai mare, cu atât scăderea acestuia a fost mai semnificativă. Chiar dacă noile tehnologii au dus la o creștere a audienței marilor publicații, vânzările acestora pe print au scăzut.[16]
4. Toate publicațiile locale analizate își oferă în 2014 conținutul integral și gratuit pe internet.
5. Instabilitatea financiară a presei locale a apărut concomitent cu primele semnale ale crizei financiare – bugetele de publicitate au fost substanţial reduse, iar în momentul în care acestea au fost început să crească timid, printul a fost evitat. Dacă tirajul presei scrise a scăzut cu aproximativ 20% între 2010 și 2014, piața de publicitate a scăzut în fiecare an cu 10 - 20%. Piața de publicitate pentru presa scrisă era în 2014 de 17 milioane de euro,[17] față de 255 milioane de euro în 2004.[18]
> 16 Loredana Iordache, Radu Criveanu, Nicolae Cernăianu, _The distribution network development in print media,_ Annals of the „Constantin Brâncusi” University of Târgu Jiu, Economy Series, Issue 3/2012, p. 148
> 17inCont, _Piata de publicitate, 306 mil. euro in 2014, in crestere fata de anul trecut. Social media, noua arma,_ http://www. incont.ro/media-si-publicitate/piata-de-publicitate- 306-mil-euroin-2014-in-crestere-fata-de-anul-trecut.html
> 18 Ziarul Financiar, _Piata de publicitate, plus 30% pe net, http://www.zf.ro/media-advertising/piata-de-publicitateplus-30-pe-net-2893999/_
39
6. Dacă presa scrisă națională a reușit în 2009 să stopeze scăderea consumului prin anumite tertipuri de marketing (difuzarea alături de cărți, cduri, oferirea de produse gratuite cititorilor), presa locală nu a avut bugetele necesare pentru a face acest lucru. Rezultatul a fost, pe termen lung, identic, presa națională reușind să cheltuie sume fabuloase de bani fără rezultate pe termen lung.
7. Vulnerabilitatea principală a presei scrise locale - limitarea surselor de finanțare - s-a accentuat. Scăderea pieței de publicitate, scăderea tirajelor și implicit a relevanței în comunitate au dus la o mai mică independență a cotidienelor locale. „Publicitatea tipărită a devenit din ce în ce mai scumpă, pierzând avantajul competitivității pentru agenții economici. Acest lucru este valabil în special pentru presa scrisă locală contemporană din România”[19] .
8. Presa scrisă locală dispare mai încet decât presa scrisă națională. Tirajele, deși sunt mai mici, scad mai încet, iar această scădere, într-un scenariu optimist pentru presă, se va stabiliza în momentul în care presa ajunge la un anumit nivel de sustenabilitate. Sau, poate, așa cum consideră unii autori, „ziarele clasice, acestea vor fi doar o curiozitate de muzeu. O amintire a unei epoci ciudate in care oamenii trebuiau sa mearga la un chiosc stradal si sa plateasca niste bani pentru a se informa”[20] .
> 19 Lia Lucia Epure, _The Status Of The Romanian Contemporary Printed Press – Funding, Values And Professionalism,_ The Proceedings of the International Conference Communication, Context, Interdisciplinarity, Section – Journalism, Volume no. 3, Petru Maior University Press, Tîrgu-Mureş, 2014, p. 51.
> 20 Mihai Balescu, _Analizele Manager.ro: Presa scrisa - de la tiraje de 1,5 milioane de exemplare la cvasi-faliment, Manager.ro, 20 martie 2012, http://www.manager.ro/articole/_
40
9. Tirajul total al publicațiilor locale și regionale membre BRAT în 2014 este 167.042, aproape de tirajul tabloidului _Click_ , ce avea în 2014 un tiraj de 148.367. Sunt românii mai interesați de știri tabloide sau de știri locale?
10. Eliminarea surselor de informare locală este in dezinteresul cetățenilor și reprezintă şi o piedere a resurselor de informații locale de către presa naţională. Declinul presei scrise nu este însă un fenomen local, ci unul întâlnit la nivel global în foarte multe state.
> _analize/analizele-managerro-presa-scrisa_de-la-tiraje-de1_5-milioane-de-exemplare-la-cvasi-faliment-17431.html , accesat la 19 mai 2015._
41
**Figura 4. Tiraj brut: presă scrisă cu distribuție locală – 2010 – 2014**
**==> picture [254 x 386] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
25000
20000
15000
10000
5000
0
2010 2011 2012 2013 2014
Bihari Naplo
Crisana
Csiki Hirlap
Evenimentul
Gazeta de Olt
Gazeta de Sud
Jurnal Aradean
Jurnal Bihorean
Monitorul de Botosani
Monitorul de Suceava
Monitorul de Vrancea
Monitorul Expres
**----- End of picture text -----**
42
## **Tabel 5. Tiraj brut: presa scrisă cu distribuție gratuită – 2009 – 2014**
|**Publicație**|**2009**|**2010**|**2011**|**2012 - 2014**|
|---|---|---|---|---|
|Adevărul de Seară - Alba Iulia|15122|18694|18938|-|
|Adevărul de Seară - Alexan-|-|5623|5984|-|
|dria|||||
|Adevărul de Seară - Arad|18088|18995|18938|-|
|Adevărul de Seară - Bacau|6331|5651|5000|-|
|Adevărul de Seară - Baia Mare|
9230|7603|6000|-|
|Adevărul de Seară - Bistrita|5958|5616|5000|-|
|Adevărul de Seară - Botosani|7146|8595|8000|-|
|Adevărul de Seară - Braila|6958|7279|7000|-|
|Adevărul de Seară - Brasov|13793|14348|14000|-|
|Adevărul de Seară - București|128873|
128785|
115422|
-|
|Adevărul de Seară - Buzău|5985|6400|6984|-|
|Adevărul de Seară - Calarasi|-|5620|5984|-|
|Adevărul de Seară - Cluj-|17261|14497|13984|-|
|Napoca|||||
|Adevărul de Seară - Constanța|
14826|14582|11953|-|
|Adevărul de Seară - Craiova|22410|22733|21969|-|
|Adevărul de Seară - Deva-|10521|7855|6000|-|
|Hunedoara|||||
|Adevărul de Seară - Drobeta|5910|5616|5984|-|
|Tr. Severin|||||
|Adevărul de Seară - Focșani|5337|5527|5984|-|
|Adevărul de Seară - Galați|10506|10923|10984|-|
|Adevărul de Seară - Giurgiu|-|5610|5984|-|
|Adevărul de Seară - Iași|15143|14164|12156|-|
|Adevărul de Seară - Oradea|11718|14067|13000|-|
|Adevărul de Seară - Piatra|6568|8342|8000|-|
|Neamț|||||
|Adevărul de Seară - Pitești|10958|9385|8000|-|
|Adevărul de Seară - Ploiești|11525|10856|9016|-|
|Adevărul de Seară - Râmnicu|6015|5675|5984|-|
|Vâlcea|||||
|Adevărul de Seară - Reșița|9985|7785|6000|-|
|Adevărul de Seară - Satu Mare|
11070|12491|12969|-|
|Adevărul de Seară - Sibiu|12074|12487|14953|-|
43
|Adevărul de Seară - Slatina|6386|5651|5984|-|
|---|---|---|---|---|
|Adevărul de Seară - Slobozia|-|5591|5984|-|
|Adevărul de Seară - Suceava|7895|10349|9984|-|
|Adevărul de Seară - Târgoviște|6160|5784|5984|-|
|Adevărul de Seară - Tg. Jiu|6886|5796|5984|-|
|Adevărul de Seară - Tg. Mureș|6986|6132|5984|-|
|Adevărul de Seară - Timișoara|27813|17635|14031|-|
|Adevărul de Seară - Tulcea|-|-|5953|-|
|Adevărul de Seară - Vaslui|-|5597|5984|-|
|Adevărul de Seară - Zalău|-|5620|5984|-|
|Arad Expres|11960|-|-|-|
|Ring|118439|
100069|
100000|
100000|
|Scânteia|83850|-|-|-|
|Timiș Expres|13724|4706|5000|-|
|Total|689410|
588734|
567026|
100000|
|Număr publicații|36|40|41|1|
|Tiraj mediu|19150|14718|13829|100000|
**Sursa:** Biroul Român de Audit Transmedia. _Auditul tirajelor publicațiilor tipărite și electronice – 2004 – 2014._
Am ales studierea publicațiilor cotidiane cu distribuție gratuită distinct față de cele locale, regionale și naționale plătite pentru că situația lor este diferită – nu se supun modelului clasic de consum al presei, unde consumatorul trebuie să plătească pentru accesul la o publicație, tirajul acestora fiind controlat de editor și nu de potențialul real de consum. Dacă la începutul anului 2008 în BRAT nu exista nicio publicație gratuită, în 2009 numărul acestora crește la 36, iar tirajul total tipărit de ele este de 689.410. Apariții importante le constituie edițiile locale și regionale ale _Adevărul de seară_ și cotidianul _Ring_ , ce reușește să mențină un tiraj de peste 100.000 de exemplare în fiecare an de după 2008.
_Adevărul de seară_ (AdS), proiect dezvoltat de Adevărul Holding cu o strategie necomercială și foarte greu de înțeles, se lansează la finalul anului 2008 și
44
ajunge în 2009 la un număr 32 de ediții locale, cu un tiraj total de 461.437 exemplare. Tirajul AdS era de două ori mai mare decât cel al presei scrise locale din acel moment, fiind lansat și promovat drept cotidianul cu cel mai mare tiraj la nivel național. Acesta se extinde atât în 2010, ajungând la 38 de ediții și un tiraj total de 483.959 cât și în 2011, numărul publicațiilor editate sub numele de AdS ajungând la 39, în timp ce tirajul total scade ușor, până la 462.026. La 1 iunie 2011, gratuitul _Adevărul de seară_ este închis la fel de fulgerător precum a apărut, în timp ce Dinu Patriciu, patronul trustului Adevărul Holding, considera că „ _Adevărul de seară_ a constituit un instrument de marketing [...] de 12 mil. de euro pe an”.[21] Investiția în _Adevărul de seară_ a fost enormă raportată la piața media din acel moment, iar faptul că aceasta a avut loc în perioada în care criza economică mondială din 2008 era deja o certitudine, presa scrisă își începuse perioada de declin, iar majoritatea investitorilor din media se îndreptau deja spre mediul online, „organizațiile media devenind orientate spre digital”[22] , arată o oarecare decuplare de la realitate a managementului Adevărul Holding sau existența unor alte interese. În plus, conținutul AdS era monoton, foarte ușor de digerat însă nu tabloid și nu avea o utilitate intrinsecă. „Orice informaţie din ziar este căutată şi urmărită de cititor ca fiind utilă intereselor sale cotidiene”[23] _._ AdS a fost însă singurul ziar de seară de masă
> 21 Carmen Maria Andronache, _Dinu Patriciu: Adevărul de Seară, o cheltuială de marketing de 12 milioane de euro pe an,_ Paginademedia.ro, 12 mai 2011, http://www. paginademedia.ro/2011/05/dinu-patriciu-adevarul-de-seara-o-cheltuialade-marketing-de-12-milioane-de-euro-pe-an/, ultima accesare 13 martie 2015.
22 Jennifer Alejandro, _Journalism in the age of social media_ , Reuters Institute Fellowship Paper, 2010, p. 36.
> 23 Zoia Kazanji, _Afacerea editorială nu are nici un sensdacă nu crezi în valoarea produsului_ , în Centrul Pentru Jurnalism
45
din România și, cu siguranță, cel mai scump experiment de marketing din istoria presei românești.
Coman caracteriz[24] peisajul media românesc post-communist prin creșterea rapidă și haotică a numărului publicațiilor și a tirajelor lor, urmată apoi de stabilizarea lor din punct de vedere calitativ și cantitativ. Presa scrisă românească se menține și în perioada 2004 – 2014 haotică, însă direcția acesteia din ultimii ani este una foarte clară: un declin rapid și sigur.
## **Referinţe**
Alejandro Jennifer, _Journalism in the age of social media_ , Reuters Institute Fellowship Paper, 2010.
Andronache, Carmen Maria, „Dinu Patriciu: Adevărul de Seară, o cheltuială de marketing de 12 milioane de euro pe an”, Paginademedia.ro, 12 mai 2011.
Balescu Mihai, „Analizele Manager.ro: Presa scrisa - de la tiraje de 1,5 milioane de exemplare la cvasi-faliment”, _Manager.ro, 20 martie 2012._
Bertrand Claude-Jean (coordonator), _O introducere în presa scrisă și vorbită,_ Editura Polirom, Iași, 2001. Czepek Andrea, Hellwig Melanie, Nowak Eva (coordonatori), _Press Freedom and Pluralism in Europe,_ Intellect, Bristol, 2009
Epure Lia Lucia, „The Status of the Romanian Contemporary Printed Press – Funding, Values and Professionalism”, _The Proceedings of the International Conference_
Independent, _Mass-Media din UTA Gagauz-Yeri de la controlul de stat la independenta.Recomandari pentru presa scrisa_ , Moldova, 2008, p. 9
> 24 Mihai Coman, _Press freedom and media pluralism in Romania: facts, myths and apradoxes_ , in Andrea Czepek, Melanie Hellwig, Eva Nowak (coordonatori), _Press Freedom and Pluralism in Europe,_ Ed. Intellect, Bristol, 2009, p. 182.
46
_Communication, Context, Interdisciplinarity, Section – Journalism,_ Volume no. 3, „Petru Maior” University Press, Tîrgu-Mureş, 2014.
Iordache Loredana, Criveanu Radu, Cernăianu Nicolae, „The distribution network development in print media”, _Annals of the „Constantin Brâncusi” University of Târgu Jiu, Economy Series_ , Issue 3/2012.
Șandru Daniel, Bocancea Sorin, _Mass-Media și democrația în România postcomunistă,_ Editura Institutul European, București, 2011.
Terzis Georgios (coordonator), _European Media Governance: National and Regional Dimensions,_ Intellect, 2008. http://www.oirposdru-
vest.ro/Documente%20utile/pdr/Capitolul%20IX%20So cietatea%20Informationala.pdf
## **Alte surse:**
Biroul Român de Audit Transmedia, _Glosar de termeni pentru auditul tirajelor_ , http://www.brat.ro/audittiraje/glosar-de-termeni Centrul Pentru Jurnalism Independent, _Mass-Media din UTA Gagauz-Yeri de la controlul de stat la independenţă. Recomandări pentru presa scrisă_ , Moldova, 2008.
inCont, _Piata de publicitate, 306 mil. euro in 2014, in crestere fata de anul trecut. Social media, noua arma_ Institutul Național de Statistică, _POP105A - Populatia rezidenta la 1 ianuarie._
MEDIADEM, _Media policies and regulatory practices in a selected set of European Countries, the EU and the Council of Europe_ , 2010.
Sondaj Gallup, _Piata serviciilor de acces la Internet,_ Aprilie 2010.
_Ziarul Financiar_ , „Piaţa de publicitate, plus 30% pe net”.
47
**Georgiana Stănescu** este lector universitar doctor la specializarea Jurnalism din cadrul Facultății de Litere (Universitatea din Craiova), dar și producător executiv la postul de televiziune Digi 24. Are o experiență de 12 ani în mass media și a lucrat în această perioadă
pentru posturi de televiziune naționale (Prima Tv, Realitatea TV), dar și pentru posturi de radio naționale (Național FM, Realitatea FM) și pentru agenții de presă cu renume în România (Mediafax, NewsIn). Este doctor în Științe Juridice după prezentarea tezei interdisciplinare „Mass Media și exercițiul normativ”. Este interesată de cercetarea în comunicare, jurnalism și drept.
48
## **Opinia publică și vulnerabilitățile acesteia în fața presiunii mediatice**
Georgiana STĂNESCU Specializarea Jurnalism Facultatea de Litere Universitatea din Craiova e-mail: georgiana.ianos@yahoo.com
## **Importanţa şi caracteristicile opiniei publice**
În societatea contemporană, bazată pe o tehnologie informaţională deosebit de evoluată (presă scrisă, publicaţii politice, radio, televiziune, internet), individul – lipsit de suportul semenilor – bombardat zilnic cu sute de evenimente (ce se amplifică periodic), trăieşte într-o lume pe care nu o poate înţelege, dezorientat şi îngrozit de pericole ce pot să apară de pretutindeni şi de nicăieri, în orice moment, pentru a-i periclita existenţa, pentru a-i nărui interesele. Obosit (profesional) şi stresat în anumite momente, omul se simte ca într-o junglă modernă, incapabil să îşi reprezinte această realitate pe baza imaginilor care le poartă în minte şi care se intersectează cu alte avalanşe de imagini, cărora nu le poate determina resortul, nu le poate stabili cauzele, nu le poate intui efectele, înţelegând – în ultimă instanţă – că se exercită un atentat mascat la condiţia sa de fiinţă socială care e pusă în imposibilitate de a aproba, de a se opune, de a lua vreo decizie şi care îi blochează coparticiparea la viaţa cotidiană, condamnându-l la izolare. Această poziţie ingrată a fost surprinsă cu mult timp în urmă şi de Walter Lippmann, în studiul _The Phantom Public_ , care afirma că: „astăzi, cetăţeanul obişnuit a ajuns să se
49
simtă asemenea unui spectator surd, aflat în rândul din spate, care e nevoit să privească, fără să înţeleagă, la un spectacol misterios.” (W. Lippmann, 2009)
Trăim, fără doar şi poate, un adevărat paradox: avem informaţia, dar nu stăpânim situaţia, datorită unei adevărate tornade informaţionale. Ne aflăm într-un timp pe care îl putem considera cel mai rău cu putinţă: furturi, jafuri, violuri, violenţe, corupţie, trafic de influenţă, abuzuri de tot felul, sinucideri, accidente, haos moral, conflicte interne şi externe etc, evenimente ce nu le putem controla (explica) pe baza raportului cauza/efect şi mai putem vorbi în asemenea condiţii de o ordine raţională? Percepţia noastră nu realizează decât efectele negative ale evenimentelor, fără să sesizeze cauzele producerii lor, fără să avem drept de decizie, fără să cunoaştem părerile politice sau modelele de îmbunătăţire a vieţii, legate de răspunsurile la întrebările: cine le propun?, ce propun?, cum şi când se vor realiza?
Dorind să îşi trăiască viaţa în cunoaştiinţă de cauză şi nu în ignoranţă, „cetăţeanul obişnuit” (W. Lippmann, 2009) va încerca realizarea unui raport, având la numărător nevoia vitală de informare personală (pentru a-şi construi existenţa în cunoştiinţă de cauză şi nu în ignoranţă, pentru a-şi forma o opinie personală), iar la numitor plasând asocierea cu semenii (pentru a afla şi alte păreri asupra evenimentelor, pentru a intra în dezbateri, pentru a clarifica un punct de vedere, pentru a înţelege ce a declanşat faptul respectiv, cum s-a produs, care îi sunt efectele şi ce decizii se recomandă). Astfel, părerea persoanală se conjugă cu cea colectivă aproape fără să conştientizăm, într-o construcţie ce are la bază informaţia şi se dezvoltă spre înţelegere, care reprezintă forţa interpretativă, ca fenomen colectiv. Această idee este subliniată şi de Miruna Runcan (în studiul „A patra putere”), care constata că: „omul e dator să se străduiască în grup, având mari şanse de reuşită să configureze raţional toate raporturile sale cu lumea”. (M. Runcan, 2002)
50
În acest context, ne simţim datori a configura semnificaţia de „grup”, care nu reprezintă grupul familial (mult prea restrâns), nici cel profesional (bazat pe relaţii stricte), nici politic, nici religios…, ci o largă comunitate socială, indiferent de profesie, de educaţie, de cultură, de sex, de vârstă, de categorie socială sau de orientare politică, ce se erijează într-o covârşitoare forţă de acţiune şi de influenţă, sub genericul de opinie publică sau „opinie preponderantă” (D. Iacob, M. Cismaru, 2003). Din punct de vedere etimologic, termenul „opinie” provine din latinescul „opinio”, care are înţelesul de a formula o părere, de a opta pentru o alternativă în contextul unei controverse faţă de o situaţie, un fapt sau un eveniment. Opinia este totdeauna o apreciere subiectivă – individual sau de grup – referitoare la o situaţie problematică şi de aceea are un caracter relativ la ceea ce este actual şi de interes general.
Sub aspect psihologic, ca expresie a manifestării personalităţii în cadrul colectivităţii, Dumitru Iacob şi Diana-Maria Cismaru apreciau că „opinia reflectă tendinţa subiectului spre conformism, care reprezintă condiţia generală a opiniei.” Într-adevăr, individul este remarcat şi apreciat când nu se opune normelor grupului social căruia îi aparţine, când îşi conjugă părerile cu ceilalţi indivizi, căutând să realizeze o concordanţă între propriile interese şi năzuinţele celor din grup, adică să fie o persoană „ca toată lumea”. Tocmai de aceea, relaţiile din cadrul grupului, dar şi cele intergrupale reprezintă baza formării şi vehiculării opiniilor, care se împart în: individuale (particulare) şi colective (publice), momentane şi durabile.
Celălalt termen al sintagmei: „public” este sinonimul latinescului „pupulus” (popor), dar care nu reprezintă masa de oameni, nu este numărul indivizilor (cantitatea), ci calitatea relaţiei dintre aceştia, pe baza unor similitudini de interese, convingeri şi pasiuni. Publicul este definit drept „categoria sociologică şi statistică ce
51
desemnează o colectivitate de persoane puţin sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată, omogenă sau eterogenă, care are în comun un centru de interes sau informaţii identice simultane.” (S. Chelcea, 2003) Dincolo de diferenţele specifice, toate tipurile de public (de masă, dispersat, concentrate, omogen, eterogen, local, general, particular, special sau participant şi receptor) stau la baza declanşării acţiunilor şi influenţelor colective pentru că „Nu identitatea aprecierilor, ci sensul comun al aceastora contribuie la formarea publicului, confirmând ipoteza conform căreia dacă opinia este un fapt psihosocial, publicul este un fenomen social.” (D. Iacob, M. Cismaru, 2003)
Aşadar, publicul nu se confundă cu mulţimea, care este spontană, condusă de credinţe şi fără o fundamentare logică, iar opinia nu reprezintă nicidecum o formă a solidarităţii mulţimii. Faptul că ambii termeni ai sintagmei „opinie publică” au înţelesuri multiple a făcut ca acest concept să fie greu de definit, mai ales că fiind un fenomen psihosocial, dar şi politic, este adesea asociat cu binele comun sau cu conştiinţa populaţiei, apărând drept un tribunal anonim şi impersonal, care nu ia decizii, dar influenţează hotărâtor în luarea sau aplicare deciziilor. În acest sens, termenii de opinie şi de public se reunesc – după afirmaţia lui Paul Dobrescu – în înţelesul de „judecată colectivă, în afara sferei guvernării, dar care are impact asupra procesului de luare a deciziei.” (P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, 2003). Considerăm că afirmaţia conţine un sens extrem, deoarece chiar dacă opinia publică este o forţă, ea reprezintă totuşi o opinie (părere) şi nu neapărat o judecată, deci manifestă o legitimitate discutabilă, deşi are capacitatea de influenţă. Dar dificultatea de a stabili identitatea acestui concept se accentuează dacă luăm în considerare că „opinie” presupune evaluarea unei situaţii, a ceva existent, făcut de cineva, iar în măsura în care domeniul de referinţă (ceva-ul) poate fi
52
identificat, mai greu este de precizat subiectul: societatea în ansamblu? (dar aceasta nu poate gândi unitar), grupurile? (însă ele sunt ghidate de valori diferite), individual? (dar el nu trăieşte separate de influenţe, interese şi dezbateri), suma opiinilor individuale? (însă opinia public nu constituie o simplă adunare de opinii personale). Iată de ce suntem înclinaţi a considera că „această adevărată putere a spaţiului public, ca produs al unui intens proces de dezbateri, se constituie din spiritul care animă viaţa socială” (E. Borgadus, 1951). În accepţie modernă, opinia publică reprezintă spiritul comun al majorităţii unei comunităţi sociale, dispersată sau concentrată, omogenă sau eterogenă, activă sau pasivă, care se manifestă la un moment dat faţă de o situaţie, un eveniment, o persoană publică, o grupare politică, sau un fapt de importanţă din viaţa societăţii. În această formulare, am specificat „la un moment dat” deoarece principala caracteristică a opiniei publice este stabilitatea relativă, în sensul că opinia unei majorităţi pasive poate fi anulată într-un moment ulterior de o minoritate activă, care stabileşte o altă sferă de interese, realizând un proces de schimbare şi impunând noi orientări ce devin dominante în cadrul colectivităţii. Harwood L Childs, preciza în _An introduction to public opinion_ că „de fapt opinia publică este o colecţie de opinii individuale” (H. Childs, 1940).
Este de la sine înţeles că producerea şi evoluţia opiniei publice reprezintă un atribut al vieţii de grup, viaţa colectivă fiind mediul obligatoriu al manifestării acestei forţe, idee ce vine în completarea unor afirmaţii potrivit cărora opinia publică nu poate exista în afara celei individuale. Şi aceasta deoarece opinia public se poate exprima prin persoane particulare, dar care gândesc şi se exprimă public (la persoana I, pl: Noi cerem…; Noi refuzăm…), deci care dau glas unei conştiinţe publice. Trebuie subliniat faptul că opinia publică are un character neinstituţionalizat, că reprezintă o conştiinţă neo-
53
ficială care se afirmă în raport cu diverse probleme ale actualităţii şi care se formează nu copiind opinia oficială, ci prin dialog cu aceasta, fie prin aprobare, fie prin respingere, conturându-se printr-o permanentă confruntare, atât prin dinamica interioară, cât şi prin reacţiile la normele oficiale, deoarece reacţionează la eveneminte faţă de care există deja o reacţie. Practic, individul „răspunde unei probleme sociale şi este ea însăşi un răspuns social” (J. Stoetzel, 1997).
O altă caracteristică a opiniei publice este dată de raportul său cu atitudinea, opinia publică exprimând totdeauna o poziţie, o luare de atitudine faţă de un eveniment, de o situaţie, de o persoană, de o grupare politică, constituindu-se astfel ca un fenomen social. Această idee reflectă chiar statutul asocierii, în care oamenii nu trebuie să aştepte să le formeze altcineva o atitudine sau să le satisfacă interesele, ci să obţină cu propriile forţe individuale, dar reunite în grup, drepturile la care aspiră, să îşi cristalizeze atitudinea în raport cu fenomenele social-politice şi să o impună în cadrul societăţii. Leonard Doob nota foarte bine că „opinia publică exprimă atitudinile pe care oamenii, în calitate de membri ai aceluiaşi grupsocial le au faţă de o problemă” ( L. Doob, 1966).
Nu trebuie neglijată caracteristica lipsei consensului iniţial în închegarea opiniei publice. Consensul se realizează în urma unui intens proces de dezbateri în cadrul grupului, părerile primare sunt supuse unui dialog adesea conflictual, pentru că a formula o opinie nu înseamnă să prezinţi o idee spusă de altcineva, ci dintr-o multitudine de păreri – a pune în ordine, a sistematiza, a gândi ordonat în funcţie de interesele majorităţii, la ceea ce s-a gândit diferit, iar opţiunea finală constituind opinia publică. Şi aceasta deoarece opinia se creează în urma unui dezacord public (în cadrul grupului) asupra unei probleme ce naşte controverse, polemici, diponibilitatea de compromise pentru ca, în final, diversitatea părereilor
54
să se articuleze pe suportul argumentelor, într-o înţelegere raţională, să creeze „poziţia consensuală” (Vincent Price, 1992), ce impune părerea predominantă, rezultată în urma efortului unificator, într-o ecuaţie ce se constituie pe coordonatele: punct de vedere – părere emoţională – idea preconcepută – opinie raţională.
În sfârşit, pentru a determina caracteristica opiniei publice ca forţă raţională, se impune a evidenţia raportul aceasteia cu mulţimea. Numeroşi cercetători propun o suprapunere între conceptul de public de masă (mulţimea) şi cel de opinie publică, considerând că ambele au ca trăsături caracteristice voinţa colectivă, fuziunea indivizilor într-un suflet colectiv, Ioan Drăgan afirmând chiar (în _Paradigme ale comunicării de masă_ ) că „cele două stări de public de masă şi de opinie publică se întrepătrund în permanenţă.” (I. Drăgan, 1996) În realitate, mulţimea se caracterizează prin păreri formulate pe baza unor trăiri emoţionale şi acţionează prin impulsul „sentimentului public”, configurat de atitudini şi comportamente personale, în afara oricărei dezbateri sau polemici, în timp ce opinia publică este fundamental raţională, realizată în cadrul unui proces de dezbatere în grup, unde membrii publicului interacţionează pentru a ajunge la o formă de acţiune comună. În plus, masa este mult mai numeroasă decât publicul asociat în grup, este foarte dispersată (sentimental identităţii commune fiind redus) şi – în mod esenţial – nu are capacitatea de a acţiona uniform pentru îndeplinirea obiectivelor. Iată de ce nu se poate pune semnul egalităţii între ceea ce numim opinie publică şi părerile mulţimii (sentimentul public), membrii celor două comunităţi fiind uniţi doar de emoţia comună, dar diferenţiaţi de atenţia şi judecata fiecăruia.
Semnificaţia aforismului „cunoaşterea este putere” (A. Girard, J. Stoezel, 1977) apropie şi scindează opinia de masă cu opinia publică. Dacă mulţimea preia informaţia (în legătură cu un eveniment) şi se manifestă
55
spontan, emoţional şi dispersat, publicul asociat vine în contact cu informaţia, o supune dezbaterii, ajunge la o formă colectivă şi îşi impune opinia. Deci – am concluziona că – cine controlează informaţia, domină situaţia. Acesta este modelul de oglindire a capacităţii opiniei publice de a judeca prompt şi corect situaţiile cu care societatea se confruntă, pentru a mobiliza energiile colective către participare, în vederea determinării puterii să aplice decizia propusă, să exercite control şi influenţă asupra mediului politic, economic, juridic şi administrativ, adică să se afirme nu numai ca actor principal al vieţii moderne, dar şi ca o forţă neoficială cu impact asupra procesului de luare a deciziilor. (J.Dewaym, 1927) Datorită ascensiunii şi importanţei pe care o cunoaşte opinia publică în viaţa societăţii, unii autori au denumito „despot modern şi capricios” (Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, _Mass media şi societatea_ ), formulă sugestivă ce simbolizează forţa covârşitoare dar şi perspectiva unor imprevizibile schimbări, în raport cu situaţiile sau evenimentele din cadrul societăţii.
## **Vulnerabilitatea opiniei publice**
Opinia publică reprezintă un adevărat capitol de cercetare, nu numai în legătură cu formarea şi evoluţia sa, cu fenomenele sociale ce o pun în mişcare şi care îi declanşează reacţia, ci şi cu forţa care o degajă sau cu slăbiciunile ce le manifestă. Este neîndoielnic că raportul dintre organizare şi organizaţie reprezintă o problemă fundamentală a sistemului social. Or, aşa cum specificam, opinia publică se formează şi evoluează în cadrul grupului, iar efortul membrilor de a se raporta adecvat la o situaţie şi de a evita o reacţie ineficientă – prin adeziune sau respingere – reprezintă, în egală măsură, strategie şi vulnerabilitate. Notam (în capitolul precedent) că numeroşi sociologi consideră opinia publică drept un des-
56
pot modern şi capricios, dar cel de-al doilea atribut al formulei crează premisele vulnerabilităţii acestei forţe sociale, putându-se face trimitere la înţelesuri ce simbolizează slăbiciune: cu manifestări neaşteptate, inconsecvenţă, cu reacţii trecătoare, etc. Neîndoielnic că aceste calificative sugerează „părţi slabe”, dacă nu defecte, dar şi posibilitatea ca opinia publică să fie manipulată cu uşurinţă. În _Mass media şi societatea_ , Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu remarcau cinci factori esenţiali „ce alcătuiesc potenţialul de vulnerabilitate al opiniei publice: lipsa competenţei, lipsa resurselor, tirania majorităţii, persuasiunea şi dominarea de către elite.” (P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, 2003).
Factorul fundamental ce crează vulnerabilitatea opiniei publice îl constituie lipsa competenţei, deoarece indivizii obişnuiţi nu posedă o cunoaştere temeinică a problemelor social-politice şi, în plus, ei nu se află în contact direct cu evenimentele, fapt pentru care îşi formulează opinia pe baza unor relatări incomplete. „Cetăţeanul obişnuit a ajuns să se simtă asemenea unui spectator surd aflat în rândul din spate, care este nevoit să privească la la un spectacol misterios” (W. Lippmann, 1925). Chiar liderii de opinie sau majoritatea de grup au doar imaginea mentală a faptului petrecut şi nicidecum situaţia reală, iar procesul de dezbatere va impune o pseudoopinie, care – chiar dacă ulterior va fi schimbată – va crea derută şi indecizie în raportul adevăr/fals.
Lipsa competenţei se conjugă cu lipsa resurselor, nu în ideea că nu ar fi sufiente mijloacele de comunicare, ci că nu există un sistm de colectare şi de preluare a informaţiilor (corect şi inteligibil), cetăţenii implicându-se doar când interesele le sunt puse în joc. Chiar şi atunci, cetăţeanul poate suferi pericolul presiunii majorităţii, care (prin lipsa competenţei) acordă valabilitatea unui anume punct de vedere eronat, făcând ca ideile în dezbatere să nu mai fie susţinute cu entuziasm, ba – mai mult
57
– să se ajungă la un acord tacit al cetăţeanului (minoritatea) care înţelege că poziţia majoritară este greşită, dar se conformează de teama izolării, atitudine ce stă la baza spiralei tăcerii. Această teorie impune imposibilitatea de exprimare în mod deschis a acelor păreri care contravin majorităţii şi marginalizează individual. Pentru a nu părea nepopular, cetăţeanul nu acordă credit părerii majorităţii, dar nu îşi susţine nici propria părere. La rândul său, majoritatea considerând poziţia câştigată, consider că nu mai este necesară confruntarea şi adoptă politica tăcerii. În aceast fel, opinia publică devine favorabilă conservatorismului pasiv, dar şi o sursă de presiune ce îi face pe indivizi să se conformeze. Dar opinia publică este opinia dominant în legătură cu problemele controversate pe care o persoană sau un grup le exprimă, fără ca acestea să ducă la izolare, spirala tăcerii devenind astfel o reacţie la exprimarea deschisă a aprobării sau dezaprobării, anulând coeziunea de grup şi, indirect, diminuând presiunea social-politică a publicului.
Tirania majorităţii poate crea însă şi un efect secundar, ce periclitează stabilitatea opiniei publice, insturând un climat dual de opinie, realizat prin aşa-numita „presiune încrucişată”, ce implică primejdia divizării. Este cazul în care – vis-a-vis de un eveniment – o minoritate deosebit de activă îşi exprimă cu consecvenţă punctul de vedere, determinând o tendinţă de scădere a opţiunii majoritare şi contribuind la sporirea incertitudinii. Pentru a evita blocarea opiniei, liderilor de grup le revine misiunea de a stabili şi a impune opinia dominantă prin evaluare eficientă, chiar şi în cazul în care nu întrunesc asentimentul majorităţii, dar având responsabilitatea de a restabili liniştea în spaţiul public.
_Spirala tăcerii_ (N. Neumann, 1984) se manifestă predominant în cazul persuasiunii, un factor fundamental ce conturează potenţialul de vulnerabilitate al opiniei publice. Dar vorbind de vulnerabilitatea opiniei publice,
58
suntem constrânşi să remarcăm faptul că una dintre principalele sale slăbiciuni constă în uşurinţa de a fi manipulată, fiind permanent susceptibilă de a ceda influenţelor de natură emoţională. Manipularea (prin „propaganda politică” sau prin mijloacele de comunicare) se efectuează pe baza neprofesionalismului membrilor de grup în diversele domenii ale vieţii social-politice şi din această cauză se refuză a se recunoaşte că sunt victime ale ei, considerând că poziţia asumată reprezintă propria voinţă a publicului. Spre exemplu, un mesaj transmis ca ştire, prin mass media, creează o anumită reacţie în public, dar în măsura în care este repetat şi nuanţat într-o direcţie, involuntar, această reacţie se schimbă prin exercitarea influenţei, iar receptorul – fără să conştientizeze – emite opinia insinuată de sursă. Deosebit de important este faptul că, în relaţia de formare a opiniei publice, persuasiunea se insinuează în cea de-a doua structură: starea afectivă, atacând suportul emoţional, care influenţează starea cognitivă, demobilizând consolidarea şi realizând, la nivelul integrării, o falsă opinie, astfel că impunerea devine practic ineficientă.
În sfârşit, dominarea de către elite presupune „domesticirea publicului”, în sensul că cetăţenii (aflaţi pe poziţii adverse cu guvernanţii) devin „dependenţi de serviciile oferite de stat ceea ce îi determină să-i sprijine acţiunile, iar când văd în stat o sursă de beneficii, opinia nu mai este atât de ostilă autorităţii” (P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, 2003). La aceasta, se adaugă aşa-numitele „pomeni electorale”, oferite în preajma alegerilor sau strategia de atragere a populaţiei prin măsuri legislative dinaintea campaniei (creşteri salariale, acte caritabile, promisiuni etc.). Mai mult decât atât, persoanele cu influenţă iau în patronat sau sponsorizează posturi de radio, de televiziune sau organe ale presei scrise, influenţând, prin mesaje mass-media, opinia publică, încercând a o raporta spre orientarea politică dorită sau spre
59
scopurile urmărite. Spre exemplu, conducătorii unei mari companii achiziţionează sau sponsorizează posturi de televiziune care – pe lângă mesaje generale neutre – transmit la ore de maximă audienţă ştiri favorabile sau reclame pentru a impune interesele respective companii în câştigarea de licitaţii, în realizarea de contracte, în impunerea unor personaje pe scena politică sau pentru a cuceri unele poziţii.
Evident că de aceşti factori (consideraţi fundamentali), există numeroase alte situaţii ce marchează vulnerabilitatea opiniei publice.
Vom supune atenţiei slăbiciunea opiniei publice determinată de fluxul comunicării în doi paşi. Este cunoscut că mass-media se adresează nu atât oamenilor izolaţi, ci – în drumul său spre individ – mesajul întâlneşte mai întâi grupul, alcătuit în jurul unor interese şi valori, condus de lideri recunoscuţi şi ascultaţi. Deci, relaţia sursă – grup ar reprezenta primul pas al comunicării. În cadrul grupului, are loc procesul de dezbatere al mesajului receptat, se formulează păreri pro şi contra, ce crează o majoritate şi o minoritate, dar intervin liderii ce reprezintă reţele de prelucrare în interiorul grupului şi care, direct sau prin persoane de contact, au rolul de a reformula informaţia şi a o supune circulaţiei, reprezentând al doilea pas al comunicării, creând un nou climat şi favorizând o repoziţionare majoritatate – minoritate, ultima fiind constrânsă la lipsă de reacţie, fapt ce conduce inevitabil la spirala tăcerii (E. Griffin, 1997).
Nu e mai puţin adevărat că funcţionalitatea redusă şi eficienţa scăzută a opiniei publice se datorează şi divergenţelor interne, specifice oricărei comunităţi. Astfel, în cadrul grupului, se fac simţite deosebiri de opinii în raport cu sexul, cu gradul de pregătire, cu poziţia socială, cu vârsta, cu credinţa, dar care reprezintă mai mult nunaţe de vulnerabilitate şi nu divergenţe radicale. Astfel, membrii tineri se raportează permanent la schimba-
60
re, promovează neprevăzutul, reacţiile-şoc, pentru a evita riscul ineficienţei, iar cei în vârstă sunt adepţii conservatorismului, în timp ce apartenenţa la diverse structuri sociale crează diferenţieri de opinii determinate de interese: preocuparea de a cuceri unele poziţii sau de a le menţine pe cele deja dobândite, tendinţe ce reduc disponibilitatea de raportare la închegarea opiniei intrată în procesul de dezbatere. Dar – aşa cum afirmam – în final, conformismul îşi manifestă forţa de coeziune, topind aceaste conflicte interne şi dezintegrând nuanţele divergente, deoarece opinia publică depăşeşte persoana, grupul sau comunitatea, subordonându-se doar faptelor, faţă de care îşi conturează reacţia. Această reacţie reprezintă punctul de vedere dominant al grupului, pentru că membrii aceastuia au capacitatea de a observa climatul opiniei, dar sesizează cu dificultate schimbările ce se produc în mod neprevăzut între părerile ce încep să câştige teren şi cele în declin, adică între corelaţia fragilă dintre majoritatea şi minoritate. Este fluctuaţia ce crează vulnerabilitate privind incertitudinea între „care este” şi „care va deveni” opinia dominantă, în sensul că, dacă incertitudinea sporeşte, se instaurează o stare de derută faţă de opinia în extindere şi cea în declin, stare provocată şi întreţinută uneori şi de mijloacele de comunicare ce îşi schimbă atitudinea în raport cu unele evenimente.
## **Concluzii**
Controlând supravegherea, interpretarea, dar şi receptarea evenimentelor, mass-media dobândeşte o putere absolută în cadrul societăţii, sociologii considerând că impactul şi influenţa decisivă a mijloacelor de comunicare în masă au creat atotputernicia media, ce îşi asumă dreptul de a stabili importanţa evenimentelor, de a modela atenţia publicului şi de a contribui la formarea de opinii. Capacitatea mass-media de a capta atenţia
61
publicului şi de forma şi modela opinii a condus spre teoria glonţului magic (a injecţiei hipodermice sau a curelei de transmisie), care preconizează efecte puternice ale mesajelor de comunicare în masă asupra receptorilor, sugerând că mass-media are un impact anesteziant atât asupra membrilor societăţii, care trăiesc izolat, cât şi asupra colectivităţii, care îşi schimbă orientarea sau comportamentul în funcţie de mesajul transmis (injecţia hipodermică). Dar această supremaţie a mass-mediei nu se obţine facil, dependenţa receptorilor depinzând de puterea mijloacelor de comunicare de a-şi exercita controlul asupra resurselor de informaţii de care indivizii au nevoie pentru a-şi atinge scopurile şi de a realiza oferta prin culegerea, prelucrarea şi răspândirea informaţiilor.
## **Bibliografie**
Chelcea Septimiu, _Dicţionar de psihologie socială_ , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 204 Childs Harwood, _An introduction to public opinion, Ed. John Willey&sons, New York, 1940, p.26_ Dewaym John, _The Public and its problems_ , Swallow Press, New York, 1927, pp.200-208
Doob Leonard, _Public Opinion and Propaganda_ , String Pr Inc, New York, 1966, p.32 Drăgan Ioan, _Paradigme ale comunicării de masă_ , Casa de Editură şi Presă „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1996, p. 125 Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Relaţiile publice, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p.63 Ellul Jaques, _Propagandes,_ Vintage Books, New York, 1973, p.99
Girard Alain, Jean Stoezel, _Sondajele de opinie publică_ , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.190 Lippmann Walter, _Opinia Publică_ , Ed.Comunicare.ro, București, 2009, p. 13
62
Negrea Xenia, „Public Interest, Procedural and Discursive Limitations”, _Social Sciences and Education Research Review_ 2/2015, 33-40
Price Vincent, _Public Opinion_ , Sage, London, 1992, p. 21. Runcan Miruna, _A patra putere_ , Editura Dacia, ClujNapoca, 2002, p. 13
Stoetzel Jean, „Teoria opiniilor”, în _Sociologia franceză contemporană. Antologie_ , Editura Politică, Bucureşti, p.126 Țenescu Alina, „Advertising language: a cognitivesemantic approach to wine television advertisements in Romania”. In C. M. Bunăiașu, E. R. Opran, & D. V. Voinea, _Creativity in social sciences_ . Craiova: Sitech Publishers, 2015.
Vlăduțescu, Ș., Negrea, X., & Voinea, D.V. „The communicational nucleus of philosophical thinking”. _Annals of the University in Craiova. Series Philosophy_ , 35(1), (2015). 127-146.
Voinea, D. V., Bușu, O. V., Opran, E. R., & Vlăduțescu, Ș. „Embarrassments in Managerial Communication”. _Polish Journal of Management Studies_ , 11(2), (2015), 171-180 Voinea Dan, „The journalists’ obligation of protecting the victims of sexual assault”, _Social Sciences and Education Research Review_ , 2/2015, 101-109
63
## **Silvia - Diana Solkotovic**
e născută în Craiova, în 1968. A terminat Institutul de Științe Economice. În 1990, în urma căsătoriei, se mută în RSF Iugoslavia. În prezent, locuiește în Republica Serbia, la Kladovo. În 2010 a terminat Facultatea de Litere a Universității din Craiova, lucrarea de licență _Mitologia vlahoromânilor din Valea Timocului,_ ulterior publicată graţie unei subvenţii ANCS la Aius PrintEd Craiova. Din 2010 lucrează ca pro-
fesoară, în 2013 fiind prima profesoară de limba română atestată de statul sârb în Serbia de Răsărit.
Participă la conferințe, congrese simpozioane din diferite domenii. Spre exemplu, în anul 2016, în afară de cele destinate instruirii pedagogice și de specialite din Serbia, a participat la Conferința _Creativity, Imaginarium, Language_ , la Conferința _Education and Spirituality_ , ambele la Craiova, la Conferința _Patrimoniul cultural românesc: probleme de management, restaurare și punere în valoare_ de la Chişinau.
Este doctorandă la Universitatea din Craiova, cu tema _Riturile de trecere ale comunității vorbitoare de limbă română din arealul estic al Serbiei._ Participă activ la diverse evenimente culturale și nu numai, legate de romanitatea de la sud de Dunăre. Este traducător și lector pentru texte scrise în limba română.
64
# **Influența mass-media sau cât de ușor uităm trecutul**
Silvia-Diana SOLKOTOVIC Facultatea de Litere Universitatea din Craiova e-mail: solkotovicdiana@yahoo.com
Pe 11 august 1999 a avut loc eclipsa de soare. Locuitorii Terrei au putut urmări cel mai mediatizat fenomen cosmologic din istorie dacă nu direct, atunci prin intermediul transmisiunilor în direct. A fost un moment înălțător, care nu s-a limitat ca importanță la domeniul astrologiei. A fost ziua pe care o visează orice utopist: granițele n-au mai contat, politica a amuțit. Tot ce a contat a fost întunecarea. Contrar oricărei logici, am așteptat-o cu veselie. A fost momentul globalizării totale, fără amestecul U.E., F.M.I. sau al altor acronime. Toți oamenii, indiferent de rasă, înclinații, idealuri sau orientări, au fost uniți sub un singur soare. Care nu se afla în cea mai bună fază a lui. Ci în cea mai rară. Într-o parte a Europei eclipsa a fost completă așa că stelele au apărut pe cerul zilei. În 13 țări s-a contemplat inelul de diamante. În unele zone, în ciuda vremii neprielnice, oamenii au așteptat cu ochii îndreptați spre cer, magia. S-au ascuns în spatele ochelarilor special creați și vânduți la orice colț de stradă. Imaginile transmise din diferite orașe arătau o masă euforică asemănătoare unei nunți balcanice.
Eclipsa a fost un prilej bun de iluminare, evenimentul a adus un colț din eternitatea universului în mintea fiecăruia: am aflat sau ne-am amintit câte ceva din lexiconul astronomic. În plus, eclipsa ne-a arătat că nu trebuie să ne simțim nenorociți din orice fleac. Dacă Soa-
65
rele, în măreția lui, face greșeli majore cum ar fi tulburarea ritmului normal pentru câteva ore, atunci putem și noi, cu raportarea concomitentă de mărime. Mai liberi, eliberați chiar de presiunea celstă, am găsit de cuvință să sărbătorim.
Am aflat în acele zile că eclipsa e studiată de mai mult de 2600 de ani, că Thales din Milet observase acest fenomen pe 28 mai 585 î.e.n., și, prin mimetism ne apropiam de începuturile filozofiei occidentale și ne simțeam cultural mai puternici. Am auzit despre indicațiile arheo-astronomice descoperite în textele asiriene și indiene și ne-am repezit la cărțile din rafturile bibliotecilor sau ale librăriilor pentru a găsi amănute inedite cu care sa ne uimim colegii a doua zi. Unii dintre noi am citit pentru prima oară despre coroana soarelui, despre protuberanțe. Am aflat istorii îngropate despre care biserica nu-și dorea să știm.
Cel puțin unii dintre noi, care știam limba română și, fiind aproape de releul de la Severin, prindeam posturile televiziunii române. Fiindcă Evul Mediu se întorsese. Nu în toată lumea, nu în toată Europa, nici chiar în Balcani, ci doar în Iugoslavia sau în ceea ce mai rămăsese din ea. Fenomenul oglindea fidel citatul _precum în cer așa și pe pământ._ Cu diferența că centrul înălțimilor era Soarele, iar cel terestru era, pentru teritoriul nostru, oricât ar părea de paradoxală asocierea acesteia la nivelul general cu nivelul inferior, mintea umană. Pentru ambele centre era eclipsă totală. Și nu pentru prima dată, nici măcar în acel an. Doar că prima dura de ani de zile, iar aceasta, de-a doua, solară, deși efemeră, era doar confirmarea celei dintâi.
Cu ceva mai bine de două luni înainte încetaseră bombardamentele, iar eclipsa era privită ca o pedeapsă pentru nenorociții care ne bombardaseră. Faptul că nu era vizibilă numai în America, ci și în Iugoslavia, nu constituia un impediment, iar realitatea științifică enunțată
66
încă din antichitate de Hiparh din Nicea și Aristarh din Samos privind posibilitatea stabilirii cu exactitate a datei unui astfel de fenomen era fără importanță.
Pe la sfârșitul lunii iunie a început campania media de _educare_ a maselor. Astfel, ministrul sănătății din acea vreme, Leposava Miličević, protejata vicepreședintelui guvernului, dr. Milovan Bojić, a trimis presei comunicatul oficial privind părerea Ministerului Sănătății prin care se stabileau regulile de conduită a cetățenilor în cazul eclipsei[25] . În acea perioadă în Iugoslavia erau la putere două partide: cel socialist al lui Milošević, având în opoziție partidul _Jul_ condus de nimeni altul decât de soția președintelui, din acesta din urmă făcând parte ca vicepreședinte doctorul amintit mai sus. În comunicat erau cuprinse următoarele instrucțiuni: toată lumea trebuia să stea în casă pe perioada fenomenului, cu jaluzelele trase, să nu privească afară, fiindcă, se preciza în comunicatul _științific_ , urmările pot fi grave: tulburări psihice și funcționale, aritmii sau creșterea tensiunii arteriale. Exista, se amintea în acelaşi document, pericolul de orbire, de înnebunire și de altele a căror simplă pomenire ar produce panică în rândul populației, de aceea era recomandat să nu fie nici măcar amintite. În jocul acesta au intrat toți membrii guvernului care se temeau de mitingurile care le-ar fi amenințat pozițiile, cât și reprezentanții mass-media, al căror viitor și salariu nu aveau nicio legătură cu pregătirea educațională, culturală sau talentul și capacitatea de a crea. În iulie 2000, cu ocazia schimbării din postul de ministru al sănătății a doamnei _specialist în situații de eclipsă_ , ziarul _Vreme_ nota: „Transferul Leposavei Milicevic pe locul de ministru al cultelor este, de fapt, logic: în domeniul sănătății în Serbia numai Dumnezeu mai poate ajuta”[26] _._ În același arti-
> 25 Ziarul _Политика,_ 15 iulie 1999
> 26 Ziarul _Vreme_ , nr. 496, 08 iulie 2000
67
col se menționeză că este vorba de un minister nou înființat, rolul de conducere în plan federal și statal de până atunci fiind îndeplinit de un compartiment la conducerea căruia se aflase, spre exemplu, în ultimii ani, ministrul sportului.
Primarul Belgradului din acel an, dr. Milan Protić, a avut o cuvântare impresionantă[27] prin care adresa mulțumiri oamenilor de știință care, prin munca lor de cercetare, au făcut posibilă ocrotirea populației, că expertiza acestora, de o importanță colosală, o va apăra de urmările fenomenului ce urma să se producă. Ca o mantră dominantă se propaga în rândurile populației _sfârșitul lumii._ Cei pe care rațiunea nu-i părăsise definitiv râdeau. În sine sau acasă. Eventual singuri în casă.
Cotidianul _Politika[28]_ , înființat în 1904 în Regatul Serbiei, la Belgrad de către Vladislav Ribnikar, cel mai vechi ziar de pe teritoriile Iugoslaviei, a rezistat și s-a dezvoltat chiar când statul devenea Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, apoi Regatul Iugoslaviei, pentru ca la trecerea la comunism să cunoască o înflorire maximă. Ribnikar a colaborat îndeaproape cu Tito pe timpul celui De-al Doilea Război, așa că după 1945, ziarul ajunge numărul 1 și pe acea poziție rămâne chiar și după ieșirea formală a țării din comunism. În anii 80, redacția ziarului era condusă de către Živorad Minović și avea o puternică orientare naționalistă prosârbă. A fost sursa mediatică cea mai înfocată pentru susținerea lui Milošević. În anii 1988-1989 pe teritoriul federației a avut loc revoluția antibirocratică[29] . A fost o manipulare mediatică a maselor (în care Politika a avut un loc de frunte) care s-au
> 27 Ziarul _Политика,_ 19 iulie 1999
28 http://sh.wikipedia.org/wiki/Politika_(novine)
> 29 Milosavljević, Olivera, _Антибирократска револуција 1987-1989,_ Politika, Beograd, 2005, p.319
68
ridicat, iar procesele și evenimentele care au urmat au dus la înlăturarea conducerii Voevodinei, Muntenegrului și Kosovo și înlocuirea lor cu Milošević. Populația era în extaz: se apăra națiunea. De fapt, începea dictatura, dar acest lucru era atât de neimportant că nu era necesar nici să se menționeze. Mass-media își preaslăvea conducătorul ideal. Dispariția autonomiei celor trei provincii nu conta. Acum se aflau sub aripa ocrotitoare a iubitului și atotînțeleptului președinte. Aceste schimbări au dezechilibrat însă statul federal, iar naționalismul care le generase amenința extinderea aripilor și asupra celorlalte state federative.
Rubrica _Ecouri și reacții_ apărea pentru prima oară în iulie 1988 sub forma scrisorilor primite de la cititori[30] . S-a evidențiat în special prin limbajul urii și prin naționalismul exacerbat. Spicuiri din această rubrică, adunate din arhiva cotidianului dintr-o perioadă de ceva mai mult de zece ani (1988-2000): revoluția antibirocratică era „unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat acestei țări”[31] , Slobodan Milošević era singurul „politician adevărat, erou, Conducător” (litera mare nu e greșeală de scriere, ci este reproducere _ad litteram_ ), „mândria tuturor generațiilor; incoruptibil, curajos, modern”[32] . Pe de cealaltă parte, Ivan Stambolić (mentorul politic al lui Milošević, cel care în anii 70 și 80 a ocupat cele mai multe funcții politice din stat, ajungând până la cea de președinte al Serbiei, ucis până la urmă în 2000)
> 30 Cotidianul _Политика_ , rubrica _Одјеци и реаговање,_ Belgrad, 1988-prezent
> 31 Milosavljević, Olivera, _Антибирократска револуција 1987-1989,_ Politika, Beograd, 2005, p.323
> 32 Cotidianul _Политика,_ rubrica _Одјеци и реаговање,_ Belgrad, 1989
69
era _trădător, proalbanez și procroat[33] ,_ starea jalnică în care se află economia era urmarea exploatării nesăbuite a resurselor care dura de decenii, principalul vinovat fiind Josip Broz Tito, amintit drept _persoană stăpânită de ură împotriva poporului sârb, ustaș, colaborator al Vaticanului, impostor, criminal, ucigaș al mai multor generații de sârbi[34]_ (ustașii erau o grupare croată fascistă), premierul Federației, care din întâmplare era croat, Ante Marković era _câinele Occidentului, antisârb, impostor recunoscut, criminal, blestemat[35] ._ Albanezi erau prezentați ca o adunătură de sălbatici capabili doar să se înmulțească în neștire, croații ca fasciști croiți să-i alunge pe sârbi din vatra seculară a străbunilor[36] , slovenii erau oameni reci, cinici și egoiști care au uitat de ajutorul pe care li l-au dat sârbii în cel De-al Doilea Război Mondial[37] . Musulmanii sunt prezentați în cea mai rea versiune posibilă legată de religia lor. Astfel, în timpul pregătiri războiului cu Croația (mai 1991) apar titluri precum _Plitvice pământ sârbesc[38]_ sau _Vukovar orașul separat de mamă[39]_ și altele asemănătoare, astfel în numărul din noiembrie apare chiar un articol purtând titlul: C _roații nu au ce căuta în Serbia[40]_ . Informațiile de pe terenul de luptă din Croația din 1991 și în 1992 din Bosnia și Herțegovina erau legate de cruzimea croaților, musulmanilor etc și de noblețea apărătorilor neamului (sârbi). Armata națională a Iugoslaviei era, conform ziariștilor, efectiv forțată să reacționeze împotriva uciderilor și distrugerilor în masă, iar formațiunile sârbești paramilitare aveau
> 33 Cotidianul _Политика,_ Beograd, 1990-1999
34 idem, 1998-1999
35 idem, 1998-1999
36 ibidem
> 37 Cotidianul _Политика,_ Beograd, 6.04. 1992
> 38 Cotidianul _Политика,_ Belgrad, 03.05.1991
> 39 Cotidianul _Политика,_ Belgrad, 08.05.1991
> 40 Cotidianul _Политика,_ Beograd, 10.11.1991
70
doar rolul de apărare a localităților și populației de tot ce nu aparținea etniei sârbe[41] .
Scriitorul Ivan Čolović comenta, în 2003, într-o ediție jubiliară închinată unui veac de existență a ziarului _Politika_ din punctul de vedere al recunoașterii intelectualității, evenimentele anilor de război oglindite în cotidian. Astfel, prestigiosul premiu pentru merite culturale, _Vuk Karađić,_ se acorda în 1999, „angajaților culturii naționale, care au depus toate eforturile în aşa fel încât conflictul regimului sârbesc cu lumea din cauza situației de la Kosovo să fie prezentat ca o luptă a puternicului spirit de luptă al civilizației sârbești împotriva inamicilor superior dezvoltați din punct de vedere tehnic, dar inferiori din punct de vedere cultural. Așa că rezultatele războiului sunt prezentate ca și când este vorba despre succesele la o olimpiadă oarecare la care Serbia a triumfat în cele mai multe domenii și la care, așa cum preciza președintele Serbiei, Milan Milutinović, prin cunoștințe și competență am depășit un inamic mult mai puternic”[42] . Cu alte cuvinte, sârbii s-au împotrivit barbarismului inamicului cu toate mijlocele civilizației, rachetelor, cu tradițiile demne, distrugerilor orașelor și uciderii populației civile, cu cântece și cărți. Luptând astfel, conform cuvintelor lui vicepreședintelui guvernului, Jovan Zebić[43] , „sârbii nu s-au apărat doar pe ei ca popor și țara lor, ci realizarea a fost de proporții universale fiindcă obrazul civilizației mondiale a fost salvat”[44] .
Același cotidian informa despre cei mai cinstiți cetățeni ai Iugoslaviei care se refugiau în Serbia, indiferent de naționalitatea pe care o aveau, pe câtă vreme,
> 41 Cotidianul _Политика,_ Beograd, 1991-1992
> 42 Cotidianul _Политика,_ Belgrad, 01.07.1999
> 43 Cotidianul _Политика,_ Belgrad, 08.07.1999
44 http://www.bibliotekaxxvek.com/colovic-ivan-rastanak-sidentitetom/
71
ceilalți, cu buzunarele burdușite, fugeau în Austria, Germania, Ungaria etc.
Când la mijlocul lunii aprilie a anului 1992 comunitatea internațională a cerut Serbiei să-şi retragă armata și unitățile paramilitare din Bosnia și Herțegovina și să-i recunoască independența, _Politika_ denunța pe pagini întregi, sub semnături mai mult sau mai puțin ilustre, conspirația antisârbească a _blocului vaticanogerman_ , comparând cererea cu ultimatul dat de Austria Serbiei în 1914[45] .
După schimbările intervenite în anul 2000 în Serbia prin revoluția denumită după data la care s-a reușit înlăturarea lui Slobodan Milošević, Cinci Octombie, cotidianul a fost preluat de concernul german WAZ care se extindea în acea perioadă în Europa de Sud-est (în 2002). După 10 ani a trecut în proprietatea companiei rusești East Media Group, urmând politica pe care economia internă a trasat-o pe plan extern[46] .
În august 1999, _Politika_ atingea cel mai scăzut nivel al rațiunii și cel mai înalt al manipulării. În afară de interviurile cu personalitățile vremii amintite mai sus și cu cele neamintite, dar cu același nivel cultural și ideologic, ziarul reproducea articole _preluate_ din ziarele altor țări, articole care aveau laitmotiv măsurile de protecție enunțate (dacă nu identice cel puțin asemănătoare) de celelalte state _lovite_ de eclipsă. Spre exemplu, în numărul din 02.08., apărea, sub titlul _Cel mai bine e – dacă nu priviți,_ unul din șirul legendelor textuale semnat de un ziarist care avea mai târziu să realizeze manuale de limba sârbă pentru școala elementară, Ž. Minović: „În majoritatea țărilor pe teritoriul cărora populația va putea pe 11 august să observe acest fenomen, au loc campanii susținute de o seriozitate deosebită pentru protecția cetă-
> 45 Cotidianul _Политика,_ Belgrad, 15 aprilie 1992 46 http://sh.wikipedia.org/wiki/Politika_(novine)
72
țenilor din partea instituțiilor specializate. Experții nu renunță la a-i sfătui pe locuitori chiar în ciuda prognozei meteo care anunță vreme înnorată. Ei afirmă că pericolul nu va fi mai mic nici chiar pe vreme proastă“[47] _._ Probabil nu ar fi fost cu nimic diminuat nici chiar dacă fenomenul se desfășura noaptea (proces logic în conformitate cu concepțiile cotidianului național).
Pe data de 11 august puțini raționali au hotărât să fie și curajoși. La unii bravura s-a limitat la a sta pe fotoliu, cu jaluzelele trase, în fața televizorului cu sonorul dat la minim pentru ca vecinii să nu poată auzi strigătele de entuziasm ale privitorilor eclipsei în direct, bineînțeles locuitori ai altor țări. La alții, doar câțiva, în marea majoritate tineri, curajul a fost luat și peste pragul casei. Astfel, președintele asociației de astronomi amatori _Kelebija 1999,_ Nikola Božić, povestește:
„Din toate părțile ploua cu anunțuri despre cât de periculoasă este apropiata eclipsă a soarelui pentru organismul uman, cum nu este permisă șederea afară, cum avem voie să o observăm doar în haine speciale și prin echipamente extrem de speciale... Acestea toate arătau tragicomic la început, dar noutatea s-a pierdut în curând în fața mulțimii care numai la rostirea cuvântului eclipsă răspundeau cu țîțîțî… pfu pfu pfu… Procesul invers iluminării era în plină desfășurare. Poate exprimarea e prea dură, dar cum intimidările veneau de la instituțiile statului, atunci se poate ghici o oarecare tendenție sau poate chiar și un experiment social.
Încercările noastre de copii care doreau să se ocupe de știință, de a explica simplu momentul și
> 47 Cotidianul _Политика,_ 02.08.1999г., _Најболје је – да не гледате_
73
sentimentul de extaz pe care voiam să-l împărțim cu toată lumea, în presa electronică sau cea tipărită, ca și încercările unui număr mare de astronomi care au explicat în mod rezonabil că este suficient de sigură folosirea unei bucăți de sticlă înegrită, a unui CD, floppy sau film foto pentru observarea și că este periculos doar dacă se privește soarele pentru o perioadă lungă fără protecție (ceea ce este practic imposibil, poate doar dacă lipiți pleoapele cu bandă adezivă, fiindcă organismul uman reacționează instinctiv atunci când e vorba de autoapărare) și că razele soarelui pe 11 august nu sunt mai dăunătoare decât cele din oricare altă zi a anului, nu au dat roade. Mai puternice decât noi toți, decât explicațiile științifice și de rațiune, au fost toate anunțurile administrative și birocratice ale ministerelor federației și republicii, ale diferitelor centre și alte instituții însărcinate cu cercetarea științifică și cu explicațiile științifice. În fotografiile de mai jos, imaginile unor străzi din Belgrad pe timpul eclipsei[48] .
> 48 http://www.e-novine.com/srbija/srbija-tema/28799Pomraenje-svesti.html
74
Mai există pe youtube filme scurte din Užice și Jagodina ale căror străzi arată exact la fel
La Kelebija și la Horgoš s-au adunat echipe formate din tineri, specialiști sau amatori, care, după ce au înfruntat ploaia dimineții au avut norocul să le surâdă soarele chiar înainte de începerea eclipsei.
75
În 1961 fusese ultima eclipsă vizibilă de pe teritoriul Serbiei, de fapt doar de pe un brâu al câtorva țări mediteraniene. Televiziunea Belgrad avea o vechime de patru ani și a obținut în acel an rezultate spectaculoase prin transmisiunile directe. Prima realizare de acest fel era filmarea eclipsei de soare de la 15 februarie. Transmisiunea a fost organizată de Eurovision din Saint Michel, Florența și... Jastrebac (Jastrebac este un munte din sudul Serbiei). A fost urmărită de telespectatorii din 16 țări. A fost evenimentul care a lansat TV Belgrad în Europa. Conducătorul transmisiei tehnice a fost George Jelačić, organizatorul principal al transmisiei, Milorad Bajić, iar comentatorul pentru limba sârbă, Ljubomir Zečević. Pe vârful muntelui exista o clădire neterminată a centrului de emisie și până la ea, din cauza nămeților și a drumului dificil, s-a putut ajunge doar cu săniile trase de boi. Există un scurt documentar, de un minut, care arată imagini de la acest eveniment: drumul spre vârf, instalarea echipamentului, observarea și filmarea propriu-zisă. În cadru se perindă țărani cu cușmele trase pe ochi îndemnând animalele, tehnicieni și comentatori cu ochelari ca ai aviatorilor din Primul Război Mondial. Echipa a depus o muncă titanică: toată aparatura a trebuit demontată până la ultimul cablu și ultimul șurub, învelită și pusă în cutii de lemn pentru a fi transportată în siguranță și apoi totul a fost reconstruit pe vifor. Și totul pentru șapte minute de transmisie în eter: totul a început la 8:43, iar la 8:50 se încheia[49] . În semn de prețuire, televiziunea italiană a făcut cadou o copie cu înregistrarea televiziunii belgrădene care nu dispunea și de tehnica de înregistrare. Filmul a intrat în 1972 în componența serialului TV belgrădean _Vremea televiziunii_ , cu un text citit de Staka Novković. În serialul amintit se pomenește des-
49http://www.rts.rs/page/rts/sr/javniservis/RTS+50/story/24 9/I+ju%C4%8De/27272/Razvoj+Televizije.html
76
pre ziua deosebită de 15 februarie 1961 când cadrele didactice de la toate nivelurile au scos tinerii din săli pentru a le explica _pe viu_ fenomenul și pentru a le da indicațiile astrologice legate de el. Mai erau 38 de ani până la următoarea eclipsă totală.
Ljubomir Zečević (n.1925), comentatorul din 1961, actor, ziarist, editor, care în 1943, din cauza atitudinii antifasciste fusese închis într-un lagăr nazist, a ajuns, cu timpul din pioner al televiziunii belgrădene, director al acesteia. Pe 10 decembrie 1961, transmisiunea în direct de la Stockholm, unde Ivo Andrić primea primul Premiu Nobel pentru literatură. În 1995, serialul _Vremea televiziunii[50]_ avea deja 10 episoade de câte o oră fiecare. În 1999, Ljubomir, pensionar, încă mai dădea interviuri legate de trecut.
Staka Novković (n. 1946), devenită mai târziu și Đorđević, comentatoarea din 1972, absolventă a Facultății de filologie, a fost una dintre prezentatoarele iconice ale Belgradului.
Pensionară din 2004, răspundea unor acuzații, acum câțiva ani, în _Glas javnosti_ , prin următoarea scrisoare (care de altfel amintește de rubrica _Ecouri și reacții)_ : „Ce este speakerul? Cititorul a ceea ce scriu ziariștii și redactorii. [...] Care este responsabilitatea speakerului? Să citească fără greșeli, cu un bun accent. [...] În vârtejul speculațiilor și turbulențelor nu permit nimănui să murdărească ceea ce e curat, adică pe mine și personalitatea mea, fiindcă nu permit nici o altă etichetare decât la superlativ”[51] _._
În 1999 Staka lucra încă la TV Belgrad.
Ziarul _Vreme_ , într-unul dintre anunțurile referitoare la schimbările politice, scria despre schimbarea
50 http://www.youtube.com/watch?v=iQRMs8S8YKg
> 51 http://arhiva.glas-javnosti.rs/arhiva/2000/10/11/pisma/srpski/ pisma.shtm
77
ministrei sănătății: _Transferul Leposavei Miličević pe locul de ministru al cultelor este poate cel mai logic: sănătății în Serbia numai Dumnezeu îi mai poate veni în ajutor[52] ._
După 15 ani, tinerii de la Kelebija și Horgoš se tot întreabă cum părinții, vecinii și rudele lor au uitat de eclipsa din 1961, de dascălii lor, și cum nici măcar cei care și-au riscat viața pe drumul spre vârful Jastrebac pentru șapte minute de transmisie nu s-au aflat alături de ei în momentele când glasul lor, alături de ochi, ar fi trebuit să se înalțe spre cer, să se audă cu puterea exclamațiilor de extaz ale întregii planete când i-a fost arătat cel mai frumos inel de logodnă plăsmuit vreodată. Și cei amintiți mai sus și care nu mai sunt chiar așa de tineri continuă să se întrebe cum s-au simțit cei care au privit, în direct, eclipsa la televizor. S-au simțit înșelați, trădați, prostiți sau normal? Sau, până la urmă, a fost o zi ca multe altele. Pe care deja am uitat-o, ca și pe multe altele.
24 septembrie 2000. Alegeri prezidențiale în Federația Iugoslavă. Granițe închise. Votare fără ziariștii și observatorii internaționali care, din lipsă de vize, nu au putut intra în țară pentru a monitoriza procesul.
Pe 25 septembrie, la Varșovia, OSCE întocmește raportul privitor la alegeri[53] , menționând că nu o face pe baza informațiilor primite de la observatorii direcți, ci din surse sigure aflate în interior și anunță că liderul opoziției, Vojislav Koštunica, conduce, acesta fiind cristalizarea dorinței de schimbare a poporului. Același popor, care cu un an jumătate în urmă, formase lanțuri umane pe poduri pentru a nu mai fi bombardate de americani. Același popor care trecuse prin războaie, embar-
> 52 Ziarul _Vreme_ , Belgrad, 8.07.2000 53 http://www.osce.org/sr/odihr/elections/15185?download=true
78
gouri și printr-un larg spectru de crize cerea schimbarea. Dar cei aflați la putere nu le împărtășeau dorința. Ca de obicei, tinerii au fost cei care au impus tonul. Opoziția a anunțat în timpul alegerilor că deține conducerea. Ieșirea la vot a fost de 53%. OSCE a anunțat că la Kosovo au fost semnalate nereguli care indicau posibilitatea manipulării voturilor. Din Serbia au existat plângeri privind atmosfera de amenințare directă și indirectă din jurul secțiilor de votare. S-au semnalat încălcări ale regulilor de votare, ale secretului votului etc. Perioada de dinaintea alegerilor, ca și pe timpul acestora a fost marcată de cea mai serioasă formă de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, maltratare și manipulare a presei libere (ce-i drept lucru rar, dar existent, mă refer la presa liberă), amenințarea membrilor organizațiilor neguvernamentale. Un lider al opoziției a fost răpit și asasinat de poliția secretă. Guvernul la putere a monitorizat întregul proces al pregătirilor pentru alegeri: de la formarea comisiei până la procesarea rezultatelor. Concluzia OEBS a fost că procedura a încalcat standardele internaționale privind alegerile democratice.
După închiderea birourilor electorale, opoziția a anunțat că liderul ei a câștigat, Biroul electoral central a infirmat însă acest lucru, anunțând că niciunul dintre candidați nu a obșinut peste 50% dintre voturi, deci va avea loc al doilea tur de scrutin, în cursă rămânând Milošević, actualul președinte și Koštunica, liderul opoziției.
În Belgrad au început marșuri de protest. Minerii de la cea mai mare exploatare carboniferă din Serbia, Kolubara, producătoare a celei mai mari cantități de energie electrică din țară, a sprijinit manifestanții. Pe 5 octombrie la Belgrad s-au adunat protestatari din întreaga Serbie.
79
Belgrad, 25.09.2000, demonstranți purtând inscripția _Belgradul e lumea_
În mod ciudat, forțele de ordine nu au intervenit, astfel că Parlamentul a fost incendiat și atacat. Un opozant a atacat cu buldozerul clădirea Radio Televiziunii Sârbe, cunoscută instituție socialistă și dictatorială de propagandă. De aici și cele două nume ale evenimentului istoric: Revoluția de la Cinci Octombrie și Revoluția Buldozerului. Pe 7 octombrie, Slobodan Milošević și-a dat demisia.
În 1991, Vojislav Šešelj, doctor în drept, de etnie sârbă, născut la Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei, a înființat la Belgrad Partidul Radical. Peste câteva luni a devenit deputat în camera deputaților.
80
În ianuarie 2003 a fost acuzat pentru crime de război pe teritoriul Croației, Bosniei și Herțegovinei, Voevodinei. Pe 24 februarie s-a predat Curții de la Haga, iar procesul lui a început pe 07.11.2007. A fost acuzat de persecuție pe criterii politice, rasiale și religioase, capetele de acuzare fiind: omorurile de la Vukovar (255 de persoane la Ovcar și 6 la Veleprometa), Saraievo (56), Mostar (106), Nevesinja (53), Zvornik (340); închiderea civililor în lagăre în condiții inumane în care au fost torturați, bătuți și, în final, omorâți; deportarea și mutarea forțată a zeci de mii de croați și musulmani și distrugerea caselor, a obiectelor culturale și de cult din teritoriile unde aceștia locuiau. În ianuarie 2009 este acuzat, în plus, de nerespectarea Curții pentru dezvăluirea numelui și a altor date personale ale unor martori aflați sub protecție, în iulie, același an, la încă 15 luni de închisoare pentru nerespectarea Curții, iar în februarie 2010 este acuzat pe motivul publicării informațiilor privind identitatea a 11 martori puși sub protecție.
Pe 12.11.2014, după aproape 12 ani de închisoare la Haga, pe motivul că necesită o operație complicată privind tratarea cancerului la ficat, Šešelj este eliberat. Conform Legii privind colaborarea cu tribunalul de la Haga, acuzații au dreptul la îngrijire medicală în Serbia pe cheltuiala proprie. Pe 31 octombrie, președintele Comitetului național pentru colaborarea cu Tribunalul de la Haga, anunțase în interviul dat ziarului _Telegraf_ din Belgrad că de această dată cheltuielile tratamentului vor fi suportate de Serbia.
Pe 12 noiembrie, sosit la Belgrad, Vojislav Šešelj anunță simpatizanții veniți să îl întâmpine că va continua _în același mod_ , exact de acolo de unde a fost întrerupt întrucât în Serbia nu s-a schimbat nimic, iar _scena politică este exact așa cum era acum 12 ani._ La Haga nu se va mai întoarce de bună voie, și „ar fi interesant să-i văd pe
81
colaboratorii și complicii mei cei mai apropiați la crimele și evenimentele din războaie arestându-mă acum și trimițându-mă înapoi la Haga. Ar fi un paradox”[54] .
Primirea lui Vojislav Šešelj pe aeroportul din Belgrad
La conferința de presă de a doua zi, anunțată pentru ora 12, sala s-a umplut de la primele ore ale dimineții. Ziariștii care au ajuns după 11 nu au mai găsit locuri libere. În fața sediului Partidului Radical s-a adunat multă lume, în principal bărbați cu căciuli de blană și cocarde, şi au cântat, cu fundalul dat de telefoanele mobile, cântece ale cetnicilor, cum ar fi cunoscutul _Pregătiți-vă, pregătiți-vă, cetnicilor_ !
Vicepreședintele partidului a declarat că un număr așa de mare de ziariști nu a fost la nicio conferință de presă din ultimii mulți ani.
54 Šešelj se referă la Aleksandar Vučić, actualul prim-ministru și la Tomislav Nikolić, președintele Serbiei, care au fost membrii importanți și foarte activi ai Partidului Radical în anii 90, atunci când Šešelj era președintele acestui partid și care în 2008, părăseau radicalii pentru a forma Partidul Progresist. (n.n.)
82
Una dintre declarațiile fostului președinte al Partidului Radical a fost: „M-am bucurat când am auzit de uciderea lui Đinđić[55] și sunt mândru de aceasta. Poporul sârb s-a eliberat atunci de un trădător și un mafiot. Đinđić este pagina neagră a istoriei Serbiei și unul dintre cele mai întunecate lucruri care ni s-au putut întâmpla” (13.11.2014).
Ziaristul Dejan Spalović a scris pentru _Tanjug_ pe 13 noiembrie: „Pe nimeni nu a surprins faptul că liderul radicalilor nu și-a schimbat stilul retoric sau argumentativ... A anunțat mobilizarea masivă a membrilor Partidului Radical și a tuturor patrioților sârbi contra guvernului proeuropean și pentru contracararea eforturilor de intrare în EU și NATO... Šešelj e neschimbat, dar nu ia în calcul că Serbia nu mai e aceeași, că s-au schimbat nu numai condițiile pe teren, ci și sensibilitatea politică și conștiința publică. De aceea a lăsat impresia de déjà-vu, și chiar de un îndepărtat déjà-vu, dar nu într-o atmosferă plăcută, ci ca o relicvă care a rămas totuși în urma noastră, ceva arhaic, depășit, o amintire neplăcută”[56] .
În fiecare an, pe 14 noiembrie, în Voevodina, la Hrtkovci, locuitorii încearcă să nu-și mai amintească clipele de groază trăite în 1992. Hrtkovci este un sat din regiunea Srem, unde, în acea zi, Šešelj a citit o listă de 17 nume. 17 familii croate erau declarate _personae non gratae._ Și asta nu era totul. Conform statisticilor organizațiilor neguvernamentale în primii ani ai deceniului al nouălea al secolului trecut peste 450 de familii de croați de pe teritoriul Voevodinei au fost forțate să-și părăsească lo-
55 Zoran Đinđić, politician sârb, mult timp conducătorul opoziției în Serbia, președinte al Partidului Democrat, primministru timp de 2 ani: 1991-1993(când a fost asasinat), deschizătorul drumului spre Europa pentru Serbia. Menționez că a fost primul prim-ministru democrat al Serbiei.(n.n.) 56 http://www.tanjug.rs/#
83
cuințele și să se mute pe teritoriul Croației. Tribunalul din Haga are o listă de 722 de persoane alungate numai din Hrtkovci. Unele dintre locuințele acestora au fost ocupate de refugiații de la Kosovo, dar goale sunt încă mai mult de 600 de case în care au locuit cândva croați. În 1992 toate plăcile și inscripțiile cu denumiri de instituții sau străzi care până atunci fuseseră scrise cu alfabet latin au fost înlocuite cu altele scrise cu alfabet chirilic, iar pe indicatorul cu numele satului nu a fost înlocuit numai alfabetul ci și numele de către primarul de atunci, Ostoja Sibinčić, din Hrtkovci în Srbislavci[57] . În 1995, a fost înapoiat numele inițial al satului.
Așa cum anunțaseră membrii Partidului Radical prin toate mijlocele de informare, pe 15.11 a avut loc la Belgrad, în Piața Republicii, mitingul de întâmpinare a _eroului_ . Fostul deținut de la Haga s-a adresat celor 3.000 de participanți, spunând că metastaza se poate îndepărta chirurgical, dar că boala lui are mai multe denumiri: Aleksandar Vučić și Tomislav Nikolić, fiind doar unele dintre ele: „M-au dat afară de la Haga din cauza nerușinării și obrăzniciei mele, nu din a bolii. Au afirmat că nu au mai văzut un asemenea monstru, iar eu le-am răspuns că așa suntem noi toți cetnicii sârbi, și mai ales ducii cetnici. Am desființat Tribunalul de la Haga, așa cum, de altfel, am și promis” _._
Participanților la miting, Šešelj le-a declarat că nu va aștepta să se termine mandatul președintelui și guvernului în funcție, ci la anul vor avea loc alegeri, iar Partidul Radical va ieși triumfător.
57 Srbislavci (citit srbislavți) în traducere liberă ar fi glorificatorii sârbilor (n.n.)
84
Belgrad, 15 noiembrie 2014
Pe 18 noiembrie, în ziua în care în Croația e ziua de doliu pentru eroii căzuți pentru apărarea Vukovarului, Šešelj s-a adresat poporului pe pagina oficială de peTwitter a partidului, felicitându-i pe cetnicii sârbi cu ocazia celor 23 de ani de la eliberarea Vukovarului după o luptă eroică de trei luni împotriva trupelor paramilitare ale ustașilor[58] : „Vukovarul a fost primul oraș sârbesc eliberat, care a fost apoi predat, fără luptă, statului ustașilor croați de către regimul politic de la Belgrad” _._ În acest discurs a subliniat că nu trebuie să se renunțe niciodată nici măcar la un petec de pământ dacă e sârbesc și nici la ideea formării Serbiei Mari[59] .
Nu a trecut mult de la această provocare scandaloasă și pe Twitter au apărut reacțiile, cum ar fi cea a
58 Cetnicii au fost trupele ultranaționaliste sârbe, iar ustașii cele croate fondate la începutul secolului al XX-lea, care s-au transformat în trupe teroriste pe timpul războaielor. În afară că erau rivale, ambele erau împotriva partizanilor. Din rândurile partizanilor au apărut comuniștii.(n.n.)
59 Serbia Mare presupune alipirea Serbiei a unor teritorii care sunt în componența actualelor state, foste componente ale RSFI, cum ar fi, printre altele, Vukovarul care aparține Croației (n.n.)
85
președintelui Croației, Ivo Josipović, care, chiar înainte de eliberarea lui Šešelj avertiza despre posibilitatea destabilizării situației din zonă: „În urma comunicatului rușinos din Ziua comemorării victimelor de la Vukovar, Šešelj trebuie trimis înapoi la Haga” _._ În același timp a anunțat că țara sa nu va da o părere favorabilă Serbiei pentru continuarea drumului european ales și că delegația Croației nu va mai participa la apropiata întâlnire la nivel înalt de la Belgrad.
În același spirit, în fața statuii lui Jaša Tomić[60] din Novi Sad, președintele Comitetului Central al Partidului Radical, Đurad Jakšić, a declarat: „De noi depinde să apărăm teritoriile preaslăvite ale înaintașilor noștri de acum 96 de ani și să păstrăm Voevodina sârbească în interiorul statului sârbesc” _._
Televiziunea sârbească a transmis mai multe interviuri cu Vojislav Šešelj, din care spicuim:
„Nu regret nimic. Am învins Tribunalul de la Haga și încă nu am auzit pe cineva care să infirme victoria mea sau argumentele pe care le-am adus. Mi-am atins ținta. Cât despre filozofia vieții și a morții nu pot să fiu egoist și să mă tem pentru viața mea atâta vreme cât aproape 200 de voluntari din Partidul Radical al Serbiei au pierit în luptele de la diferite locații. Cei mai mulți dintre aceștia au fost oameni tineri care au lăsat în urmă familii îndoliate, copii. Alții nu au ajuns nici măcar să-și întemeize un cămin, și eu să-mi deplâng viața?! Acei tineri au murit pentru apărarea idealurilor pe care, în mod ideologic, eu le-am trasat” (24.11.2014).
Pe 2 decembrie a.c., ABC News a editat articolul _Fears of Serbia Return to Iron Rule of Nationalism_ semnat de corespondenții din Serbia, Jovana Gec și Dušan
60 Jaša Tomić, naționalist sârb din Novi Sad, a fost primul președinte al Partidului Radical în 1891 și a jucat un rol important în desprinderea regiunilor Banat, Baćka și Baranja de Imperiul austro-Ungar și alipirea lor Regatului Serbiei. (n.n.)
86
Stojanović. Articolul descrie evenimentele petrecute la sfârșitul lunii noiembrie într-un orășel aflat la câțiva kilometri nord de Belgrad, Stara Pazova, evenimente care au adus înapoi amintiri din epoca Milošević, când ura etnică era incitată de discursuri naționaliste. Aslan Ballaj, proprietarul unei plăcintării din acest orășel a afirmat: _Credeam că ne aflăm în secolul al XX-Iea. Nu am visat că se mai poate întâmpla așa ceva, oricum, nu acum._[61]
Evenimentele care au cutremurat orășelul, dar nu și mass-media din Serbia care a rămas mută (din păcate în cel mai real mod, nu de uimire) au fost atacurile cu gloanțe și grenade de mână ale celor aproape 20 de firme aparținând etnicilor albanezi.
_Cineva vrea să ne amintească de anii 90,_ a afirmat reprezentanta Avocatului Poporului, Anika Muskenja Hajurih. _Și asta e înspăimântător[62] ._
_Discursurile încărcate cu ură sunt omniprezente. Propaganda antioccidentală umple undele. Jurnaliștii liberali sunt dați afară,_ scriu corespondenții amintiți mai sus. _Discuțiile naționaliste redesenează harta Balcanilor. Loviturile în stil mafia, simbolul anilor Milošević, se reîntorc. Și în timp ce Rusia și Occidentul se ciocnesc deasupra Ucrainei, Serbia alunecă indubitabil în tabăra mentorului tradițional, Moscova, chiar dacă își pledează cazul pentru intrarea în UE[63] ._
De asemenea, se amintește de recentul meci de fotbal pentru calificarea la Campionatul European dintre Serbia și Albania în timpul căruia tensiunile sociale și etnice au dus la explozia culminată cu o măsurare a forțelor pe teren nu numai într-un mod sportiv, ci între suporteri, fotbaliști, antrenori etc, meciul degenerând în bătaie.
> 61 http://abcnews.go.com/International/wireStory/fears-serbia - return-iron-rule-nationalism-27298761
> 62 ibidem
> 63 ibidem
87
Olja Becković, o binecunoscută ziaristă din Serbia, care, până în luna septembrie, a avut un show politic de largă audiență la televiziunea B92[64] din Belgrad, a declarat că „nu a mai fost niciodată ca acum, niciodată. Uitați-vă la programele de televiziune, nu mai există niciun fel de critică”[65] . În același articol, a povestit că primministrul Vučić a format personal ultimele liste cu invitații emisiunii și al modului de desfășurare al interviurilor. Prim-ministrul a negat aceste afirmații, iar purtătorul de cuvânt al televiziunii a declarat că emisiunea ziaristei nu se mai încadra în gama programelor difuzate, cu toate că (n.n.) până la renunțarea la el, acest talk-show ocupa una dintre cele mai înalte poziții în topurile spectatorilor.
Pe 5 decembrie a.c., agenția de presă _Timoc Press_ din Negotin, sub titlul _Atenție!_ publica un articol în care descria întâmplărea petrecută în Negotin[66] cu doar o jumătate de oră în urmă. În curtea Protopopiatului Daciei Ripensis din Negotin a intrat în curte o persoană necunoscută care s-a prezentat a fi angajat al securității sârbești și a amenințat preotul român aflat acolo că o să-i stingă țigara în ochi și că o să-i taie pe toți la gât[67] . Legat de aceasta, în aceeași zi, ziarul _Opinia Teleormanului_ scria: „Această amenințare nu este singulară, românii ortodocți de pe Valea Timocului, Serbia întâmpină tot mai multe greutăți din partea localnicilor sârbi, care lan-
64 Menționez că televiziunea a rămas cunoscută prin atitudinea anti- Milosevic din anii 90, fiind cea care a ajutat enorm la răsturnarea regimului. (n.n.).
> 65 http://abcnews.go.com/International/wireStory/fears-serbiareturn- iron-rule-nationalism-27298761.
66 Negotin este oraș din Valea Timocului în care o parte importantă a locuitorilor este formată din vorbitori de limba română (n.n.).
> 67 http://www.timocpress.org/index.php/ro/agentia-de-presa/ politica/1991-aten-ie-in-curtea-protopopiatul-romanesc
88
sează permanent atacuri la adresa bisericii și a preotului ortodox român. Nu cu mult timp în urmă, crucea metalică de la intrarea în sediul administrativ al Protopopiatului Dacia Ripensis al Bisericii Ortodoxe Române, din orașul sârb Negotin a fost vandalizată”[68] _._
Mass-media din Serbia a rămas mută și de această dată.
În anul 2013, pe 5 octombrie mai exact, în Serbia de răsărit, au început orele de limba română în școli ca obiect facultativ-opțional. Pentru un neavizat nu are o importanță prea mare. Pentru locuitorii din această regiune a fost o surpriză, un lucru cerut timp îndelungat, dar nesperat. Până în 1833, an în care această regiune a fost alipită regatului Serbiei, au existat, chiar pe timpul stăpânirii otomane, școli și biserici românești. În cei aproape 200 de ani care au urmat, nu. Și nu ar fi fost nici acum posibil dacă Serbia nu ar fi vrut în Europa a cărei poartă i-a fost închisă, printre altele, datorită nerespectării drepturilor minorităților. Au existat, de-a lungul anilor, mai multe plângeri la forurile internaționale, dar rezultate nu au dat. Perioada comunistă a lăsat urme adânci, locuitorilor de alte etnii decât cea sârbă le-a fost inaculată rușinea apartenenței naționale. Teoria roesleriană a _terra deserta_ a fost folosită și la sud de Dunăre, numai că de această dată slavii au găsit teritoriile pustii în secolul al șaptelea și românii au emigrat din Oltenia sau Ardeal prin secolul al XIIIlea de-abia. Faptul că o mare parte a populației a folosit și încă folosește (conform statisticilor există peste 160 de sate curat românești și o mulțime de localități mixte) graiuri ale limbii române, de fapt o română arhaică, îmbunătățită cu neologisme sârbești ale căror declinării sau conjugări sunt însă după regulile gramaticale românești, este dată de _experți_
68 http://www.opiniateleormanului.ro/?p=5784.
89
este explicat prin... românizare. Alții afirmă că locuitorii acestei regiuni sunt sârbi fugiți de turci de la Kosovo (bătălia de la Kosovo Polje a fost în 1389), stabiliți în nordul Dunării și, după destrămarea Imperiului turcesc reîntorși în țara strămoșilor. Lucru cât se poate de _logic,_ în primul rând pentru că Kosovo e la o depărtare de chiar 400 de kilometri de partea de nord a regiunii și în al doilea rând, cei întorși, care nu și-au păstrat nici limba și nici obiceiurile sârbești, au simți, după 500 de ani de trăit în România, deci după vreo șapte, opt sau chiar nouă generații, nevoia subită să-și părăsească gospodăriile și pământurile și să plece, cu sutele de mii, pe pământuri practic necunoscute. Și fără să fie goniți de turci din urmă. Și mai există multe lucrări științifice scrise de cei care sunt, probabil, simpatizanți ai Partidului Radical.
90
**Xenia Negrea** este lector universitar doctor la Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. Susține cursurile _Tehnici de redactare în presa scrisă_ ; _Genuri și stiluri jurnalistice_ ; _Tehnici de colectare a informațiilor_ . A publicat _Aventuri verticale – Studiu monografic Tiberiu Iliescu_ (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2006). A îngrijit edițiile: Tiberiu Iliescu – _Pagini_
_alese_ (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2006) și Felix Aderca – _Mărturia unei generaţii_ (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2006). Este interesată de analiza discursului mediatic, de stilistica presei contemporane, în mod special de tema credibilităţii şi de mitul obiectivităţii.
91
**Fumatul în imaginea de presă. Strategii de narativizare şi conceptualizare**
Xenia NEGREA Universitatea din Craiova Facultatea de Litere Specializarea Jurnalism E-mail: xenia.negrea@gmail.com
## **Introducere**
Fumatul este o temă cu foarte importante implicaţii la nivel social. În prezent, se poate vorbi de un consens oficial, la nivel instituţional în ceea ce priveşte intervenţia opozitivă socio-politică împotriva acestui viciu, materializat prin construirea unei legislaţii, a unor seturi de norme, de reglementări care ar avea ca scop protecţia sănătăţii populaţiei. Nici la nivelul _common-sense_ -ului, atitudinile nu sunt lipsite de echivoc. Corelarea _loisir_ -ului cu obiceiul fumatului activ face ca spaţiul public să rămână _no man’s land_ , în zona opţiunilor individuale, şi de aceea haotice. Fără ca fumatul să fie interzis prin lege, sunt elaborate şi propuse societăţii diverse proiecte şi programe de protecţie a sănătăţii, diverse campanii de comunicare, de informare etc. Recunoscut în unanimitate ca un obicei care afectează profund sănătatea publică, fumatul a devenit ţinta multor intervenţii comunicaţionale sociale.
Ca temă mediatică, fumatul intră în zona de acoperire a jurnalismului social, adică a acelui tip de jurnalism prin care instituţiile de presă speră să se reconecteze la public, să-şi recâştige nu doar credibilitatea (acolo unde este cazul), dar şi să-şi reafirme **impactul asupra vieţii sociale** . Prin tipul de subiecte pe care-l presupu-
92
ne, jurnalismul social ar redeveni vocea publicului, vocea celor care nu se pot face auziţi altfel, vocea comunităţii. Finalmente, acest tipar comunitar poate şi genera schimbări la nivel social.
## **Civism şi informaţie. Implicaţiile jurnalismului de sănătate**
Val Vâlcu, cel mai vizibil teoretician al jurnalismul social în România, recunoaşte jurnalismului social un rol de monitorizare[69] . Din perspectiva noastră, prin impactul pe care îl are, prin asumarea reprezentativităţii, jurnalistul social are (ar trebui să aibă) o implicare mult mai complexă în peisajul socio-politic. Destinatarul mesajelor sale nu este „publicul”, „cititorii”, „telespectatorii”, ci „comunitatea şi membrii comunităţii”, fiecare în parte. Jurnalistul pe probleme sociale trebuie să provoace şi/sau să îmbunătăţească dezbaterile publice şi putem să vorbim chiar de o responsabilitate în descoperirea şi expunerea faptelor care au incidenţă asupra comunităţii.
Poate mai mult decât multe alte arii ale jurnalismului social, jurnalismul de sănătate se detaşează prin impactul pe care îl are asupra comunităţii, asupra societăţii. Informaţia medicală generează un tip de jurnalism care nu de puţine ori transcende limitele şi definiţiile tradiţionale ale jurnalismului. Astfel, jurnalismul medical are o evidentă funcţie didactică în societate, prin eforturile de alfabetizare pe care trebuie să le facă. Jurnalistul pe sănătate influenţează şi educă comportamente şi, în general, nu există dezbateri de breaslă în acest sens[70] .
> 69 Val Vâlcu, _Jurnalismul social_ , Editura Polirom, Iaşi, 2007, 39
70 Flynt Wallington Sherrie, Blake Kelly, Taylor-Clark, Kalahn, Viswanath K. (2010). Antecedents to Agenda Setting and Framing in Health News: An Examination of Priority, Angle, Source, and Resource Usage from a National Survey of U.S.
93
Desigur, un prim rol pe care trebuie să-l asume jurnalistul pe probleme de sănătate este acela de a monitoriza. Reţinem aici teoria asupra rolului mass-mediei în societatea contemporană elaborată de C. Christian, G., Glasser, Th. L., McQuail, D., Nordenstreng, K., White R. A[71] . Prin **rolul de monitorizare** se evidenţiază „caracterul deschis al activităţii şi intenţia de a aduce beneficii receptorului mai degrabă decât de a asuma rolul de agent de informare sau control”. Sensul de bază al termenului „monitorial” trimite la o explorare a lumii reale. Un sens subsidiar este acela al evaluării şi interpretării, în funcţie de criteriile relevanţei, semnificaţiei, al contextelor normative dominante în arena publică. Un al treilea aspect al sensului termenului _monitorial_ este „cel al vigilenţei şi controlului, cu oarecare implicaţii negative”. Jurnalistul problemelor de sănătate are, însă, în egală măsură şi r **olul de facilitare,** adică asumă un rol de a fluidiza transferul de informaţie dinspre stat spre public prin cultivarea dezbaterilor publice şi prin cultivarea „înţelepciunii colective”. Comunicarea jurnalistică în această cheie se bazează pe interese şi scopuri comune. Jurnalismul de sănătate nu comunică doar cu publicul. Aşa cum jurnalismul politic, spre exemplu, comunică unui public-votant, celui de sănătate îi corespunde un public care poate să aibă şi statut de pacient. Această nuanţare de factură pragmatică este remarcată de mulţi cercetători în domeniul jurnalismului. Se vorbeşte chiar de un trend general al modificării relației jurnalist-public, al creșterii importanţei jurnalismului civic, adică a unei laturi civice
Health Reporters and Editors, _Journal of Health Communication_ , 15:1, 76-94
71 Christian, C., G., Glasser, Th. L., McQuail, D., Nordenstreng, K., White R. A. (2009). _Normative Theories of the Media. Journalism in Democratic Societies_ , Urbana and Chicago, University of Illinois Press
94
mult mai accentuate în jurnalismul generalist, iar jurnalistul problemelor de sănătate este o implementare a acestor noi tipuri de raportări[72] .
Ţinând cont de locul privilegiat pe care îl are problematica jurnalismului de sănătate pe axa instinctelor vitale nu ne sfiim să vorbim şi de un r **ol de colaborare** pe care trebuie să-l îndeplinească jurnalistul. Deşi, iniţial acesta este definit prin negativul „complicitate între presă şi putere”, noi credem că în situaţii de acest tip colaborarea depăşeşte (sau reinterpretează) tipurile de relaţii cu puterea în care presa este implicată: respectarea unor secrete strategice, anumite transmisiuni în direct, care nu au miză spectaculară, ci răspund importanţei publice (sunt văzute ca obligaţii, asumare de responsabilităţi sau datorie patriotică, cetăţenească). Colaborarea nu presupune în mod direct cenzura, ci un parteneriat între stat şi presă în numele interesului public. Parteneriatul este construit pe încredere reciprocă şi idealuri (obiective) comun acceptate. Colaborarea, în cazul problemelor de sănătate, are ca miză nu doar informarea, nu doar alfabetizarea, ci chiar crearea unei comunităţi. Așa cum apare în literatura de specialitate, publicul depinde de informațiile din mass-media pentru a înțelege probleme complicate de sănătate, schimbările din politica sistemelor de asigurări etc. Și capacitatea publicului de a interpreta aceste informații depinde, în parte, de competențele și așteptările jurnaliștilor în ceea ce priveşte informaţia de interes public[73] . De aceea este necesar nu doar o monitorizare, ci şi un acord între jurnalist şi sistem. Clifford G. Christian & all. stabilesc două tipuri de acord: _pragmatic_ şi _normativ_ . Acordul pragmatic este stabilit în
72 Sherrie Flynt Wallington&all, op.cit.
73 Amanda Hinnant, María Len-Ríos, E. & Jee Oh Hyun. (2012). Are Health Journalists' Practices Tied to Their Perceptions of Audience? An Attribution and Expectancy-Value Approach, _Health Communication_ , 27:3, 234-243, 2012
95
funcţie de ceea ce este deja cunoscut, iar acordul normativ este dat de ceea ce trebuie (este nevoie) să fie cunoscut. În ambele situaţii, jurnalistul evaluează situaţia ca fiind „dreaptă şi corectă”. Grupul consideră că acest tip de relaţionare _presă - establishment_ apare în sistemele aflate în tranziţie. Din această perspectivă, presa şi implicit jurnalismul de sănătate va avea un rol activ în societate, în implementarea noilor forme de organizare şi de dezvoltare.
Informaţiile jurnalistice pe probleme de sănătate pot fi considerate, aşadar, cel puţin semnele unui nou tip de jurnalism, sau, mai bine, zis, ale unui nou rol al presei. Civismul mediatic iese din zona reactivului şi a simulacrului, a ludicului şi articulează un nou tip de comunicare jurnalistică, în care emitentul este de partea unei idei (alta decât autoreprezentările profesionale), în care informaţia, respectiv mesajul mediatic are şi funcţie conativă. Enunţul jurnalismului de sănătate este, în consecinţă performativ, iar rostirea jurnalismului de sănătate este perlocuţionară.
## **Imagine şi seducţie. Beneficiile conceptualizării**
În studiul de faţă ne-am oprit asupra imaginilor care dinamizează şi explicitează discursul jurnalismul de sănătate românesc. Am ales ca studiu de caz imaginile vehiculate în publicaţia online gandul.info în rama tematică a fumatului pe parcursul anului 2015. Atrage atenţia, primul rând, repetitivitatea imaginilor. Din cele 19 imagini găsite de noi una se repetă de două ori, alta de trei ori (ilustrând, desigur, articole diferite).
Repetitivitatea este de regăsit şi la nivelul stereotipiilor – redacţia a optat pentru imagini care mizează pe expresivitate şi nu pe autenticitate, iar reprezentările fumatului nu depăşesc graniţele previzibilului: ţigara aprinsă este asociată cu barul, cu alcoolul, cu fumul etc. Pe de altă parte, însă, am remarcat şi un neobişnuit concurs între ilustraţie şi articolul de ilustrat, cei doi poli figurativi fiind de cele mai multe ori în contratimp. Tex-
96
tele includ avertismente alarmante despre efectele dezastruoase pe care le are fumatul asupra organismului, despre diversele tentative de intervenţie legislativă sau curiozităţi culese din areale exotice. Imaginile, însă, după cum vom arăta în cele ce urmează, deschid arii dialogale care scot tema din zona alarmistă şi o duc în zona speculaţiilor şi a proiecţiilor interpretative seducătoare.
Pe urmele lui Pierce care distingea între iconuri şi simboluri, preluăm şi noi distincţia realizată de Kress şi Van Leeuwen între structura vizuală narativă şi cea conceptuală. În baza acestei distincţii, se poate vorbi de două strategii fotografice de bază care pot rezolva limitările naturale ale discursivităţii imagistice mediatice. Pe de o parte, designerii pot folosi strategii iconice, adică vor crea un sens practic, pragmatic, imediat sesizabil, prin elaborarea și manipularea elementelor vizuale iconice, care prin imitaţii sau analogii au forţa de a reprezenta elemente în lumea exterioară. Pe de altă parte, se pot folosi strategii extra-picturale, adică sunt inserate elemente care nu sunt într-adevăr prezente în viața reală a scenei descrise[74] . Ajungem, în felul acesta, la _querella_ clasică dintre imitare şi reprezentare, la întrebarea fundamentală a imaginii (sau fotografiei?) de presă:
Imită aceasta sau reprezintă realitatea? Respectiv, în cazul ales de noi, redă/sublimează o realitate sau provoacă o întrebare, o dezbatere ( **Q1** )?
După această canonică raportare la realitate, trebuie să ne întrebăm şi asupra felului în care relaţionează imaginea cu textul ilustrat. În ce măsură, aşadar, vorbim despre o imitare a textului sau despre o reinterpretare a acestuia ( **Q2** )?
74 Hanneke Hoogwegt, Alfons Maes, Carel van Wijk, „Suggesting motion in health communication pictures: The effect of pictorial and extra-pictorial manipulation”, _Communicatio_ , 35:2, p. 279
97
Imaginile din arhiva online a publicaţiei surprind prin sistemul de simbolizări pe care-l cultivă. Mai întâi, aproape nicio imagine nu conotează negativ tutunul. Singurele excepţii vin din zona informaţiilor externe, iar conţinutul imaginii este corelat cu truismele ideologice despre zonele geopolitice din care provin ştirile. De exemplu, articolul „Măsura drastică luată de China pentru a descuraja fumatul” este ilustrat cu un portret al unui fumător (Anexa 1). Imaginea surprinde o grimasă care reia şi suprainterpretează chipul masiv ridat, obosit, schimonosit de efort. Acest dezgust este dublat de imaginea ţigării în bună măsură consumate. Un alt exemplu vine dinspre zona Statului islamic. Textul în sine concurează imaginea întrucât se descrie o altă fotografie decât cea care însoţeşte articolul din ziarul românesc: „militanţii au prezentat imagini cu capul tăiat al unui oficial, care a fost prins luna trecută în estul Siriei, în timp ce savura o ţigaretă. «Acest lucru nu este permis, Şeicule», se arată într-un mesaj aşezat lângă cadavrul decapitat” („Ce păţesc fumătorii în Statul islamic: «Fiecare ţigară îl jigneşte pe Allah»”). Imaginea (Anexa 2) care însoţeşte materialul în România, însă, prezintă o grămadă de pachete de ţigări cărora li s-a dat foc în piaţa publică. Pedepsele violente aplicate în spaţiul public sunt unul dintre stereotipurile prin care mentalitatea occidentală (chiar şi românească) îşi reprezintă societatea acelui ideospaţiu. Ambele imagini, atât cea care ilustrează materialul despre China, cât şi cea despre Statul Islamic mizează pe o stilistică expresionistă a grotescului dus în caricatural.
Toate celelalte imagini identificate de noi sunt fotografii de concepţie, care mizează foarte mult nu pe forţa de autentificare a fotografiei în materialele de presă, ci pe puterea de a crea emoţii. Toate aceste imagini evaluează fumatul dacă nu pozitiv, cel puţin îl fixează într-o zonă a incertitudinii, a crepusculului, în accepţie german-expresionistă. Din cele 17 imagini (fără cele des-
98
pre extern), 7 sunt (fie şi doar repetitiv) construite având în prim plan o ţigară abia aprinsă –– şi care taie transversal, oblic, tabloul, în aşa fel încât categoriile binelui şi răului sunt respinse din start, construindu-se, mai degrabă, un fel metonimie a răsăritului (Anexa 3). Diagonala descrisă de ţigară este forte şi anunţă un efort, un urcuş. Însă, această linie dreaptă este asociată tot timpul cu liniile curbe ascendente ale fumului.
Imaginea fumatului mizează pe abandonul contururilor, pe cultivarea (dacă nu chiar construirea) unui crepuscul, a unei zone a intermediarului, a izolării în mulţime. Nimic nu este precis, totul pare contradictoriu, paradoxal, cu excepţia obiectului contemplaţiei – ţigara – singurul semn al clarităţii, al preciziei, al coerenţei. Această atitudine cvasimistică face din imaginile analizate imagini purtătoare de sens, nu imitative, deci nu de adevăr, imagini anticipatoare, care au ca miză, ca mobil dorinţa[75] .
Aceste imagini conceptuale generează raţionamente intuitive şi dialog comprehensiv. Imaginile asociate acestui răsărit sunt: misterul, socializarea, sexul. Această din urmă temă o regăsim reprezentată într-o singură imagine (Anexa 4), care este o reinterpretare postmodernistă (deci uşor parodică) a izgonirii din Rai a cuplului primordial. Simbolurile sunt acumulate tot pe o diagonală forte, ascensională, decisivă. Pe tiparul freudian al intuirii Tanathosului în spatele Erosului, se reinterpretează axa instinctelor vitale „întemeiate pe însăşi entropia, repetitivitatea, substantificarea dizolvantă a morţii”[76] . Feminitatea ascensională, celestă este înregistrată de aparatul foto prin chiar temeiul diferenţei sale
> 75 Jean-Jacques Wunenburger, _Filozofia imaginilor_ , traducere de Muguraş Constantinescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexandrescu, Polirom, Iaşi, 2004
> 76 Gilbert Durand, _Arte şi arhetipuri. Religia arte_ , traducere de Andrei Niculescu. Editura Meridiane, Bucureşt, 2003, p. 154
99
(torsul care conţine potenţialul vieţii, al renaşterii, al reluării). Inferăm aici mitemul femeii „fatale”, aducătoare de moarte (sau salvatoare din moarte prin promisiunea procreaţiei), „o orientală indolentă, subversiv perversă”[77] . Ţigara aprinsă este veriga ce asigură continuumul între aceşti doi poli, între feminitatea creatoare, închisă în sine, şi masculinitatea terestră, intuită în afara ramei.
Din cele 19 imagini care fac corpusul acestei analize, prezenţa feminină este sugerată de 7 ori. În niciuna dintre imagini nu este conotată negativ. Portretele sunt blurate de fumul ţigării sau, în câteva situaţii, personajul este reprezentat din spate. După analizele lui Gilbert Durand[78] această ascundere sugerează profunzimi (ale sufletului), poate asocia această disimulare cu inconştientul androgin. _Animus_ ascuns de spatele lui _anima_ , umbra care estompează intenţiile, respectiv expresiile. Dimpotrivă, acolo unde fumul lasă să se distingă în clar, se fotografiază un obraz ferm, feminin, delicat. Mâinile (Anexa 5) suport pentru ţigară sunt şi ele semnul igienic al unui grad de civilizaţie şi de confort ridicat, în opoziţie cu imaginea care simbolizează spaţiul chinez, spre exemplu. Această depersonalizare poate fi citită (decodată) tot în cheie expresionistă, în sensul acelei _Wir-dichtung_ , al asimilării eului într-un supraeu colectiv, construit pe asemănare, pe solidarizare, nu pe uniformizare, pe ascensiune, nu pe diluare sau regresie.
Recunoaştem aici o altă supratemă expresionistă, cea a subversiunii. Emitentul însuşi se poziţionează pe traseul unui discurs similisubversiv. Plictisul (încremenirea) pe care îl ilustrează imaginile este sublimat în liniile flamboaiante (curbe) ale fumului ţigării şi pot traduce o fascinaţie a morţii, un soi de exaltare (durandiană), un soi
> 77 Ibidem, 154
> 78 Ibidem, 45
100
de delectare cumplită[79] disimulată de crepuscul. Prin trimiterile repetate la un _dedans_ , la promisiunile imanente ale vagului, ale inconştientului, ale necunoscutului, privitorul poate deduce dincolo de perdeaua de fum o experienţă cel puţin diferită faţă de previzibilul diurnului. Acţiunea care precede imaginea (fumatul propriu-zis) generează starea implozivă fotografiată. Acest exerciţiu al izolării în comunitate poate să însemne nu efasare socială, ci speranţa unei recâştigări a diferenţei, a propriei personalităţi. Plictisul, această suspendare a acţiunii poate să însemne, în acest context, suspendare a interacţiunii formale, abandonul eului social pentru reconectarea la matricea individualităţii sau chiar la insinuarea în supra-individuaţie (în sens expresionist nietzscheean).
## **Concluzii**
Fotografiile din studiul de caz delimitat de noi nu îndeplinesc funcţia tradiţională, aceea a autentificării unei realităţi, nu atestă un fapt, o întâmplare, ci redau o stare care poate să fascineze, să atragă, să placă, să intrige, să convingă ( **R1** ). Prin aceste materiale mediatice se mizează foarte mult pe reprezentativitate, pe puterea lor emoţională, pe forţa de a provoca. Expresionismul pe care l-am descoperit certifică un jurnalism implicat, care ajunge până în zona militantismului, dar şi a ideologizării nu neapărat în beneficiul publicului. Chiar dacă nu găsim suficiente argumente pentru a demonstra în cazul de faţă o pledoarie, am arătat, totuşi, că, cel puţin la nivel iconic, jurnalistul refuză colaborarea cu zona pozitivă, diurnă a declarării fumatului ca obicei nesănătos, care atacă integritatea fizică a omului şi chiar viaţa. Aşa cum reiese din aceste imagini, fumatul poartă cu sine promisiuni ale unor câştiguri emoţionale şi intelectuale care pot
> 79 Ibidem, 158
101
rivaliza cu avertismentele legale şi medical profesionale, cel puţin la nivelul dezbaterilor interioare individuale.
Mai mult, se cuvine să observăm că imagistica jurnalistică este diametral opusă imagisticii reglementate pentru producătorii de tutun. Deducem aici o declasare etică, o sustragere a reprezentărilor figurale ale reflexelor previzibile. Imaginilor violente groteşti, şocante (cel puţin la nivel de intenţie) pe care publicul le primeşte o dată cu pachetul de ţigări, jurnalistul le opune reprezentări ale misterului, ale incertitudinii, ale îndoielii, ale aventurii. Nu apare nimic din ravagiile asupra trupului. Biologicului mutilat i se opune psihicul gata de experimentări, deci de aventură.
Întrebându-ne asupra rolului şi, de ce nu, asupra efectelor acestor imagini, nu putem să nu remarcăm această retorică opozitivă, _à rebours_ faţă de cutumele sociale ( **R2** ). În situaţia analizată de noi, imaginea îndeplineşte întâi un rol de acroş, de atenţionare. Etapa a doua, însă, ne relevă deja situaţia nu a unei continuităţi faţă de textul pe care-l însoţeşte, ci a unei (fie şi doar relative) opoziţii. Într-o fază finală, mesajul imaginii îşi poate crea drum autonom către o decodare separată pe harta percepţiilor şi a aşteptărilor receptorului. Imaginea nu mai este acţiune-suport pentru text, ci secvenţă comunicaţională de sine stătătoare. Jurnalistul care ar trebui să transmită un mesaj inconturnabil pe axa pozitivă a valorilor, optează pentru cultivarea spaţiului deschis al dezbaterilor.
102
## **Bibliografie**
Christian, C., G., Glasser, Th. L., McQuail, D., Nordenstreng, K., White R. A. (2009). _Normative Theories of the Media. Journalism in Democratic Societies_ , Urbana and Chicago, University of Illinois Press
Durand, Gilbert. (2003). _Arte şi arhetipuri. Religia arte_ , traducere de Andrei Niculescu. Editura Meridiane, Bucureşti Flynt Wallington Sherrie, Blake Kelly, Taylor-Clark, Kalahn, Viswanath K. (2010). Antecedents to Agenda Setting and Framing in Health News: An Examination of Priority, Angle, Source, and Resource Usage from a National Survey of U.S. Health Reporters and Editors, _Journal of Health Communication_ , 15:1, 76-94, DOI: 10.1080/10810730903460559 Hinnant, Amanda, Len-Ríos, María, E., & Jee Oh Hyun. (2012). Are Health Journalists' Practices Tied to Their Perceptions of Audience? An Attribution and Expectancy-Value Approach, _Health Communication_ , 27:3, 234-243, DOI: 10.1080/10410236.2011.578331
Hoogwegt, Hanneke, Maes, Alfons, van Wijk, Carel. (2009). „Suggesting motion in health communication pictures: The effect of pictorial and extra-pictorial manipulation”, _Communicatio_ , 35:2, 276-294, DOI: 10.1080/ 02500160903250697
Vâlcu, Val. (2007). _Jurnalismul social_ . Editura Polirom, Iaşi Wunenburger, Jean-Jacques. (2004). _Filozofia imaginilor_ , traducere de Muguraş Constantinescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexandrescu, Polirom, Iaşi
## **Siteografie**
http://www.gandul.info/magazin/exista-o-legaturaintre-scaderea-functiilor-intelectuale-si-fumatcercetatorii-englezi-spun-ca-da-14862837 http://www.gandul.info/stiri/anuntul-unui-maremedic-roman-despre-legea-fumatului-in-locurilepublice-14809691/galerie?p=1#galerie
103
http://www.gandul.info/auto/o-tara-din-europainterzice-fumatul-in-masinile-in-care-sunt-copii-ceamenda-primesti-daca-incalci-legea-14773844 http://www.gandul.info/sanatate/motivul-pentru-careunii-fumatori-au-plamani-sanatosi-la-varsta-a-treia14761182
http://www.gandul.info/international/oms-trage-unsemnal-de-alarma-in-europa-continentul-prezinta-ratealarmante-in-aceste-trei-domenii-14740492 http://www.gandul.info/magazin/care-este-tara-incare-se-fumeaza-cel-mai-putin-din-lume-14623583 http://www.gandul.info/sanatate/numarul-persoanelorcare-fumeaza-a-crescut-in-ultimii-trei-ani-in-romania-
14557520
http://www.gandul.info/sanatate/studiu-jumatatedintre-decesele-asociate-bolilor-cardiace-au-la-bazafactori-care-pot-fi-preveniti-14528058
http://www.gandul.info/stiri/romanii-cei-mai-marifumatori-pasivi-dintre-cetatenii-europeni-14353416 http://www.gandul.info/sanatate/cum-afecteazafumatul-fertilitatea-femeilor-14300653
http://www.gandul.info/magazin/regiunea-europei-dincare-provin-cei-mai-mari-bautori-si-fumatori-din-lume14264185
http://www.gandul.info/voteaza/sondaj-sunteti-deacord-cu-interzicerea-totala-a-fumatului-in-spatiilepublice-14255876
http://www.gandul.info/international/masura-drasticaluata-de-china-pentru-a-descuraja-fumatul-14233720 http://www.gandul.info/voteaza/sondaj-sunteti-deacord-cu-interzicerea-fumatului-in-spatii-publice-
14129572 http://www.gandul.info/politica/fumatul-in-spatiilepublice-interzis-total-in-romania-cand-ar-putea-intrain-vigoare-masura-14011525
104
http://www.gandul.info/stiri/senatorii-despreinterzicerea-fumatului-nu-poti-sa-omori-un-om-lasa-iun-locsor-acolo-de-fumat-13849344
http://www.gandul.info/international/ce-patescfumatorii-in-statul-islamic-fiecare-tigara-fumata-iljigneste-pe-allah-13824370
http://www.gandul.info/magazin/cel-mai-importantfactor-de-risc-in-aparitia-cancerului-13741984 http://www.gandul.info/stiri/sondaj-ar-trebui-interzisfumatul-in-toate-barurile-si-restaurantele-13741710
**==> picture [182 x 9] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
Foto.1 Foto. 2
**----- End of picture text -----**
Foto.3 Foto.4
Foto.5
105
**Davian Vlad** are o experienţă în massmedia de 20 de ani şi este realizator de emisiuni la Radio România OlteniaCraiova, post la care a conceput şi prezentat nenumărate radioprograme
şi emisiuni complexe, social-politice, economice, culturale, sportive etc. A participat la numeroase conferinţe şi workshop-uri organizate de Radiodifuziunea Română, Radiodifuziunea Olandeză şi Deutsche Welle. În 2006 i-a fost conferit, de către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Ordinul Ziariştilor Clasa a II-a (argint) – pentru realizări deosebite în presa şi cultura din România. Este master în limba română contemporană şi doctor în filologie. Autor de articole de specialitate pe teme jurnalistice şi culturale, a participat la conferinţe dedicate jurnalismului şi istoriei presei. Este membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (U.Z.P.), Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice (U.N.C.E.R.) şi Asociaţia Română de Istorie a Presei (A.R.I.P.). Este lector universitar doctor la Specializarea Jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova. Printre temele sale de cercetare se numără jurnalismul radio-TV, New Media, formatele muzicale radio şi jurnalismul 2.0.
106
## **Despre starea limbii române în audiovizual**
Davian VLAD Specializarea Jurnalism Facultatea de Litere Universitatea din Craiova e-mail: davian@gmail.com
Pe cât de frumoasă şi de muzicală este limba română, pe atât de dificilă şi de înşelătoare se dovedeşte a fi ea în multe ocazii, plasând în calea discursivă a fiecăruia dintre noi capcane în care, vrând-nevrând, pot cădea şi cei mai experimentaţi dintre vorbitori. Aceste „clupse” lingvistice bine camuflate, numite generic „capcane ale oralităţii“, ne fac, deseori, să gândim de cel puţin două ori înainte de a ne face auzită vocea, ceea ce, din multe privinţe, poate reprezenta un obicei benefic. Pentru că, odată conştientizată probabilitatea greşelii, măsurile preventive se pot dovedi, în cele mai multe dintre cazuri, salutare. Cele mai frecvente erori sunt realizate de către vorbitorii neantrenaţi, mai puţin educaţi, cei care nu sunt mai deloc interesaţi de modul în care sunt receptaţi de cei din jur, din acest punct de vedere. O regulă care-şi are excepţiile sale, în ambele sensuri. Pentru că, şi am vrea să credem că doar rareori, chiar formatorii de opinie frecventează modalităţi de exprimare profund nefrecventabile, conform normei. Iar jurnaliştii sunt, fie că vor sau nu, fie că vreţi sau nu, formatori de opinie, şi astfel cuvintele lor capătă o greutate semnificativă. Asta şi pentru că, ţinând cont de reputaţie, alţii o cataloghează drept mit, formulările întâlnite în media, de orice tip ar fi aceasta, dar cu precădere cea audiovizuală, sunt din start prezumate a fi corecte, în concordanţă cu rigorile românei literare/standard. Lucrurile nu stau însă întotdeauna
107
aşa, o situaţie care are multe cauze şi, din nefericire, multe efecte negative. La greşelile inerente condiţiilor de _live_ se adaugă şi cele de mai mare profunzime, care nu pot fi decât consecinţa unei cunoaşteri aproximative a instrumentului care ne permite transmiterea unui mesaj jurnalistic: limba română. Care, am convenit deja, are un nivel ridicat de dificultate.
Structurile gramaticale complexe, topica uneori derutantă, normele ortografice exigente şi, de ce să nu recunoaştem, câteodată inconsecvente, ramificaţiile lexical-semantice luxuriante, tot acest ansamblu lingvistic monumental poate intimida pe oricine. Fiindcă reflexele discursive asimilate nativ şi contextual, adică din afara cărţilor de specialitate, trebuie corijate prin educaţie, de factură instituţionalizată sau autodidactă, lucru care nu se întâmplă întotdeauna în ceea ce-i priveşte pe unii dintre conaţionalii noştri implicaţi în activitatea jurnalistică. Acest proces de învăţare este continuu, şi aici nu este vorba despre nicio exagerare, ca în alte situaţii, iar misiunea transmiterii corecte de mesaje către public transferă produselor mediatice o responsabilitate enormă ce se va răsfrânge automat asupra celor care le concep: jurnaliştii.
Problema care apare, dincolo de bunele intenţii şi de pregătirea celor care realizează, spre exemplu, emisiuni televizate, este cea legată de interlocutori. Modul de exprimare al acestora trebuie să fie reglat de exact aceiaşi parametri lingvistici respectaţi şi de moderator, însă prezentatorul nu poate controla situaţia, din acest punct de vedere, decât prin monitorizarea atentă a discursului colegului de platou şi apoi corectarea acestuia, o atitudine „profesorală” ce poate fi însă receptată defavorabil nu doar de către invitat, ci şi de o parte din public. Astfel că asistăm la situaţia în care greşelile gramaticale sunt propagate, prin intermediul unui canal mediatic în care publicul investeşte încredere deplină, de către personalul non-jurnalistic, dacă îmi acceptaţi expresia, erori care
108
sunt tolerate, nu întotdeauna cu seninătate, dar totuşi tolerate, de către realizatorul respectivei emisiuni TV.
Un cadru structural extrem de permisiv, din acest punct de vedere, este internetul. Universul online permite oricui să se exprime aproape oricum, fără o instanţă care să sancţioneze în vreun fel derapajele lingvistice. Consecinţa cea mai gravă a acestei stări de fapt este că obişnuinţele căpătate în mediul virtual sunt mai apoi translocate în vorbirea curentă, din lumea palpabilă, ca şi în redactarea unor texte în afara contextului internautic lax, exprimări eronate sau eliptice care pot pătrunde apoi şi în mesajele audiovizuale. Acest reflex inerţial duce la o simplificare dramatică a modalităţilor de exprimare, la o sărăcire a formelor de expresie şi chiar la o contaminare a scrisului şi vorbirii cu ceea ce am putea cataloga drept „viruşi lingvistici” de provenienţă străină, termeni preluaţi, în condiţiile existenţei unor corespondenţi onorabili în limba noastră maternă, absolut nejustificat, şi ne referim acum la acele barbarisme, acele calcuri deranjante, străinisme de care ne izbim aproape în fiecare zi.
Ne propunem în continuare să semnalăm probabil cele mai contagioase zece greşeli de limbă, acelea care s-au răspândit pe o arie neliniştitor de mare şi cu o viteză absolut ameţitoare, erori identificabile atât în context non-formal, cât şi formal, care au proliferat şi în massmedia cu aproape aceeaşi intensitate cu care s-au insinuat în limbajul colocvial:
1. **Structura „ca şi”, folosită în loc de „ca”.** Din dorinţa de a evita o eventuală cacofonie, structura „ca şi” a ajuns să fie folosită la scară largă, în majoritatea situaţiilor fără să mai aibă vreo legătură cu situaţia în care îşi propunea să evite o exprimare cacofonică (şi în care era, oricum, tot o greşeală). Aşadar, este nerecomandată folosirea lui „ca şi” în loc de „ca” în situaţii precum: „ca şi profesor”, „ca şi om”, „ca şi jurnalist” etc.
109
2. **Folosirea formei de conjunctiv „să aibe”** , în condiţiile în care, pentru persoana a III-a singular şi plural, forma de conjunctiv a verbului „a avea” este „să aibă”, şi nu „să aibe” (uneori mai auzim chiar şi „să aive” sau „să aivă”).
3. **Prepoziţia „datorită” utilizată în locul locuţiunii prepoziţionale „din cauza”.** Mai nou, limba română aproape că a scos din uz expresia „din cauza”, mai toţi vorbitorii folosind abuziv, în locul ei, prepoziţia „datorită”, ceea ce este total greşit, deoarece fiecare dintre ele este purtătoare de sens – „datorită” are sens pozitiv, iar „din cauza”, sens negativ.
4. **„Ultimile” în loc de „ultimele”** – există patru forme flexionare ale adjectivului „ultim”, în concordanţă cu numărul şi genul: „ultim”, „ultimă”, „ultimi”, „ultime”. Se observă că, la feminin plural, desinenţa este „e” şi nu „i”, astfel că vom spune „ultimele ştiri”, şi nu „ultimile ştiri”.
5. **„Doar” vs „decât”.** În limba română, „decât” are acelaşi sens ca „doar” sau „numai”, însă funcţionează în regimuri diferite. Astfel, „decât” nu poate fi folosit decât în construcţii negative, iar „doar” şi „numai”, exclusiv în context pozitiv. Aşadar, sunt greşite exprimări de genul „Am decât trei lei”, variantele corecte fiind: „Nu am decât trei lei” sau „Am doar trei lei”.
6. **„Făceţi” în loc de „faceţi”** la imperativ afirmativ apare prin confuzia cu verbele cu infinitivul în „–ea”, cum ar fi „a tăcea”, al cărui imperativ plural este „tăceţi”. Forma de infinitiv „a făcea” este populară şi, în consecinţă, neacceptată în norma literară a limbii române.
7. **„Nu fă”/ „nu du”/ „nu zi” etc. în loc de „nu face”/ „nu duce”/ „nu zice”** , în condiţiile în care norma prevede că imperativul negativ preia forma de infinitiv a verbului: „(a) face”, „(a) duce”, „(a) zice”.
8. **Verbul „a vrea”, folosit greşit la forma lui de imperfect: „vroiam”, „vroiai”, „vroia”, ba**
110
**chiar „vruiam”, „vruiai”, „vruia”.** Este o formă greşită frecvent întrebuinţată, care provine din contaminarea cu verbul sinonim, „a voi”. Formele corecte de imperfect ale verbului „a vrea” sunt: „vream”, „vreai”, „vrea”, din păcate din ce în ce mai rar utilizate. Formele corecte de imperfect ale verbului „a voi” sunt „voiam”, „voiai”, „voia”.
9. **Folosirea lui „care” în loc de „pe care”** , cu toate că regulile gramaticale prevăd că pronumele relativ „care”, atunci când are funcţia sintactică de complement direct, este însoţit de prepoziţia simplă „pe”, spre deosebire de situaţia când acesta este subiectul unei propoziţii atributive: „Acesta este învăţătorul pe care l-am avut la şcoală”/ „Acesta este învăţătorul care ne-a învăţat carte”. Mai mult, folosirea lui “care” în cazul genitiv, precedat de articol genitival („a”, „al”, „ai”, „ale”), ridică mari probleme în vorbirea curentă, deoarece norma impune, în această situaţie, un acord încrucişat destul de greu de anticipat de către unii dintre vorbitori: articolul genitival se acordă cu substantivul care îl urmează, iar pronumele relativ cu cel care îl precede (de exemplu „ţara ai cărei locuitori”, şi nu „ţara ai cărui locuitori” sau „ţara ale cărei locuitori”).
10. **Întrebuinţarea incorectă a verbului „a plăcea”** , pe care vorbitorii neatenţi îl conjugă, la condiţional-optativ, pornind de la forma „a place”, care este inexistentă. Exprimări de genul „Mi-ar place să merg la mare”, în loc de forma corectă „Mi-ar plăcea să merg la mare”, se numără în continuare printre greşelile omniprezente în vorbirea de astăzi.
Toate aceste greşeli flagrante s-au infiltrat în ultimii ani în (apoape) toate straturile lingvistice, iar perpetuarea lor depinde şi de modul în care media audiovizuală înţelege să nu cedeze tentaţiei de a adopta, de dragul spontaneităţii şi familiarităţii, exprimări care sfidează uneori nu doar norma gramaticală, ci şi logica. Recunoscând importanţa televiziunii şi radioului în cultivarea
111
respectului pentru o vorbire îngrijită, reputata lingvistă Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, atrage atenţia asupra acestui fenomen cvasi-generalizat de trivializare a exprimării, o tendinţă nocivă care apare şi din dorinţa vorbitorului de a părea „natural” şi, nu în ultimul rând, „cool”:
„Televiziunea şi radioul contribuie la răspândirea limbii literare – a limbii standard, unitare; dar tot ele pot răspândi, la fel de uşor, greşelile sau inovaţiile neinspirate (inutile şi inestetice). Mulţi oameni cultivaţi se plâng astăzi că limba română se vorbeşte prost, că mass-media, din dorinţa de a se apropia de public, foloseşte un limbaj nu doar spontan, ci neîngrijit, nu doar familiar, ci de-a dreptul vulgar. Familiaritatea glumeaţă şi spontaneitatea sunt un merit; dar ele se confundă uneori cu nepăsarea faţă de modul de a vorbi, cu incultura afişată cu seninătate. Poţi fi simplu, spontan, corect, fără a deveni neapărat doct, rigid, pretenţios? Cu siguranţă, dar nu e un lucru uşor. Mass-media actuală ar trebui să ne ofere dovada că performanţa e la îndemâna noastră şi să devină un model de comunicare firească şi elegantă”[80] .
De asemenea, observăm cu îngrijorare înmulţirea greşelilor de ortografie şi de punctuaţie care îşi găsesc loc pe burtierele şi crawl-urile posturilor de televiziune româneşti. Semnalăm o mică parte dintre cele mai dese şi mai deranjante erori pe care le putem identifica cu regularitate pe suportul grafic oferit de producătorii emisiunilor TV autohtone:
- **„Elena Udrea sub control judiciar”** este o
- formulare care păcătuieşte prin faptul că ignoră regula care spune că absenţa predicatului dintr-o
80 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, _Eşti cool şi dacă vorbeşti corect_ , Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, p.7
112
propoziţie sau frază se semnalează prin virgulă sau cratimă (titlul corect ar fi fost „Elena Udrea, sub control judiciar” sau „Elena Udrea – sub control judiciar”).
- **„Teroriştii au încercat să pătrundă în clădire dar nu au reuşit”** este o frază în care se încalcă o regulă de punctuaţie care prevede că se pune mereu virgulă înainte de o conjuncţie coordonatoare adversativă („dar”, „însă”, „ci”, „iar”). Corect ar fi fost, în consecinţă, „Teroriştii au încercat să pătrundă în clădire, dar nu au reuşit”.
- **“Deputatul PNL, Gigel Ştirbu, candidează pentru Consiliul Judeţean Olt”** şi **“Preşedintele SUA Barack Obama va efectua o vizită în Mexic”** sunt două propoziţii care fac abstracţie de faptul că normele de punctuaţie ale limbii române menţionează că numele proprii se izolează prin virgule numai atunci când funcţionează ca o apoziţie explicativă. Cum secvenţa iniţială, în primul caz, nu este de ajuns pentru a duce la identificarea persoanei invocate, deoarece Partidul Naţional Liberal are mai mulţi deputaţi, nu doar unul, iar în al doilea este mai mult decât suficientă, deoarece nu există decât un singur preşedinte american, cele două propoziţii ar fi trebuit să arate astfel: „Deputatul PNL Gigel Ştirbu candidează pentru Consiliul Judeţean Olt” şi „Preşedintele SUA, Barack Obama, va efectua o vizită în Mexic”.
- **„Un avion egiptean a fost deturnat azi dimineaţă”** este o propoziţie în care se trece cu vederea regula care spune că adverbele compuse se scriu întotdeauna cu cratimă: „azi-dimineaţă” şi nu „azi dimineaţă”.
- **„Vice-premierul Gabriel Oprea a demisionat”** încalcă regula care prevede că prefixele nu
113
se despart de cuvintele de bază prin cratimă, decât în anumite situaţii, cum ar fi în cazul termenilor care încep cu „ex” (ex: „ex-premier”). Ca atare, _headline_ -ul de pe crawl ar fi trebuit scris „Vicepremierul Gabriel Oprea a demisionat”.
- **„Doi membrii ai unei grupări teroriste au fost capturaţi”** se remarcă prin faptul că redactorul adaugă nejustificat un „i” la pluralul cuvântului „membru”. Termenii care se formează la singular cu „u” final primesc, la pluralul neaccentuat, desinenţa „i”, al doilea „i” apărând numai în contextul accentuat, astfel că propoziţia trebuia să fie arate pe ecran în felul următor: „Doi membri ai unei grupări teroriste au fost capturaţi”.
Multe dintre aceste greşeli de limbă semnalate mai sus, la care se adaugă şi altele, nu puţine la număr, au fost identificate şi aduse la cunoştinţa publicului larg de către o echipă a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti" al Academiei Române, sub coordonarea Rodicăi Zafiu, la cererea Consiliului Naţional al Audiovizualului - CNA. Monitorizările periodice ale acestor experţi au reuşit să colecteze cele mai frecvente greşeli gramaticale, stilistice, de ortografie, punctuaţie şi ortoepie, un raport care poate funcţiona şi ca un îndreptar util pentru toţi jurnaliştii implicaţi în procesul de producţie audiovizuală. Pentru a vă convinge că tendinţele subliniate mai sus au o arie de răspândire mediatică îngrijorătoare, vă sugerăm să consultaţi, spre exemplu, rezultatele monitorizării din perioada 1 - 31 mai 2011 (http:// www.cna.ro/ Rezultatele-monitoriz-rii-privind, 4438.html).
Potrivit acestui raport, au fost înregistrate, ca şi în precedentele sesiuni de monitorizare, greşeli elementare de scriere (în titluri sau în crawluri), s-au înregistrat unele pronunţări neîngrijite, populare şi regionale, destul de frecvente fiind şi deplasările de accent, produse cel mai adesea din necunoaşterea formei corecte. În domeniul morfologiei, în afara unor abateri persistente, sem-
114
nalate şi în monitorizările precedente, s-au înregistrat câteva forme greşite în flexiunea verbelor, s-a constatat prezenţa tiparului popular, nerecomandabil, de extindere a marcării genitivului sau a dativului cu „lui/ lu'”, în locul exprimării flexionare (ex. „lui Ioana”, în loc de „Ioanei”) şi s-a folosit destul de frecvent forma de feminin plural „ultimile", în locul celei corecte, „ultimele". A scăzut frecvenţa dezacordurilor la numerale, însă utilizarea fără prepoziţia „pe” a pronumelui relativ „care” cu funcţie de complement direct continuă să fie o greşeală frecventă (ex. „Băiatul care l-am văzut"). Folosirea lui „şi” parazitar (în secvenţa „ca şi”) persistă şi chiar se extinde: „Vă atrag atenţia ca şi medic” - corect „ca medic”.
În raportul Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" al Academiei Române se mai evidenţiază şi faptul că sunt din ce în ce mai frecvente calcurile semantice inutile după engleză în emisiunile TV româneşti: „Au arătat (...) aceeaşi determinare care i-a făcut campioni” - cf. engl. „determination” - hotărâre, stabilire - recomandat, în acest context, „hotărâre”, „Acesta a mulţumit fanilor şi colegilor pentru suport” - cf. engl. „support” - ajutor, sprijin - recomandat „sprijin”. Ajungem astfel la o tendinţă controversată, care îşi are suporterii ei fideli, dar şi contestatari cel puţin la fel de „determinaţi”, un „trend” reprezentat de fenomenul de „anglicizare” a limbii române, proces care se manifestă întrun context globalizant ce s-a conturat în ultimele decenii sub influenţa (unii îi spun tirania) limbii engleze. Limba română s-a îmbogăţit continuu prin împrumuturi, vezi doar cazul cuvintelor de origine franceză care au fost adoptate/adaptate în ultimele două secole, ceea ce face să privim totuşi cu ochi buni fenomenul, însă preluările inutile, în condiţiile unor corespondenţi autohtoni absolut decenţi, şi folosirea într-un context haotic a acestor termeni „aclimatizaţi” sunt de evitat, după cum observă şi Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae:
115
„Trăsătura cea mai vizibilă a lexicului limbii române de azi este influenţa engleză. Aşa cum am spus, nu e vorba de un fenomen negativ în sine. Îmbogăţirea lexicului se face atât prin cuvinte noi (împrumutate, derivate cu prefixe şi sufixe, compuse, trunchiate, ori a căror structură o copiază pe cea a unor cuvinte sau expresii străine), cât şi prin transformările semantice ale unor cuvinte deja existente în limbă (lărgiri şi restrângeri de sens, înnobilări şi degradări, copierea semantismului cuvintelor corespunzătoare din alte limbi). Toate acestea sunt mecanisme normale în evoluţia oricărei limbi, care însă pot trece cu uşurinţă în domeniul greşelilor de limbă, dacă nu respectă regulile, dacă nu sunt sistematice, ci individuale, dacă nu se potrivesc registrului stilistic în care apar”[81] .
Desigur că îmbogăţirea unei limbi prin preluarea de cuvinte din alte limbi, în ultima vreme aproape exclusiv din engleză, este în esenţă un fenomen dezirabil, dar numai dacă acesta se derulează sub incidenţa unui set de norme şi se manifestă în concordanţă cu spiritul limbii care adoptă termenii respectivi şi bagajul semantic aferent. În domeniul IT, spre exemplu, terminologia provine din limba engleză, cu irelevante excepţii, iar unele cuvinte impuse prin transferul de tehnologie ce se derulează la nivel mondial nu pot fi întotdeauna adaptate corespunzător regulilor ortografice şi ortoepice ale limbii, în cazul nostru româna, care asimilează respectivii termeni, după cum remarcă şi Alina Gioroceanu:
„Numărul mare de anglicisme (şi americanisme) şi, mai ales, xenismele din limba română reprezintă unul dintre reflexele lingvistice ale globalizării, privită abstract ca schimb, (de bunuri şi servicii, de persoane, de capitaluri) facilitat de dezvoltarea tehnologiei. Vocabularul relaţiilor publice şi al publicităţii, precum şi vocabularul marketingului, domenii cu o istorie recentă, sunt descrise de ter-
> 81 Dragomirescu, Adina, Nicolae, Alexandru, _101 greşeli de lexic şi de semantică. Cuvinte şi sensuri în mişcare_ , Humanitas, Bucureşti, 2011, p.31
116
meni cu o încadrare neologică variată, de la anglicisme şi xenisme, la cuvinte recente, create pe teren românesc. Receptivă la aceste împrumuturi şi creaţii lexicale este şi presa românească; în textele jurnalistice se pot identifica unităţi lexicale neînregistrate încă de dicţionarele limbii române”[82] .
În unele cazuri, acest proces, acest flux poate căpăta efecte adverse extreme de serioase, derapajele şi exagerările ducând inclusiv la un fenomen de alterare a expresivităţii limbii literare, de sărăcire şi nu de îmbogăţire lexicală, un risc pe care îl semnalează şi Ioana Pârvulescu într-un sondaj de opinie, realizat de revista _22_ , pe tema evoluţiei (sau involuţiei!) limbii române în ultimii ani, un chestionar adresat câtorva intelectuali redutabili şi în care aceştia şi-au exprimat opinia inclusiv şi mai ales cu privire la degradarea limbii în mass-media românească:
„Voi discuta numai despre pericole, de fapt despre unul singur, cel de sărăcire a limbii, prin adoptarea fără discernământ a englezismelor (americanismelor), mai mult sau mai puţin adaptate. De pildă, , , , , dar chiar şi , cuvânt bun la toate. E paradoxal că primirea ospitalieră a unor noi cuvinte înseamnă, în acest moment, sărăcirea limbii. Explicaţia e simplă: câte un cuvânt din engleză înghite, face să dispară un evantai nuanţat de cuvinte româneşti, din care nu mai rămâne nici umbra, nici amintirea. Când foloseşti - ceea ce facem cu toţii -, nu trebuie să uiţi cu desăvârşire că pe lume mai există , , , , , , , şi alte zeci de posibilităţi de exprimare"[83] .
> 82 Gioroceanu, Alina, _Împrumut şi creativitate lexicală în româna actuală: Brand şi familia lexicală_ , cis01.central.ucv.ro/ litere/.../GioroceanuAlina.doc
> 83 Pârvulescu, Ioana, _O cură de cărţi prinde bine la vocabular_ , Revista 22, 2007, http://www.revista22.ro/limba-romana-inmass-media-4076.html
117
Dezbaterea sau controversa pe seama oportunităţii preluării unor cuvinte străine nu poate fi tranşată definitiv, iar soluţia pentru contracararea unui proces cu efecte nocive pe termen lung se găseşte, ca de obicei, undeva la mijloc. Este evident că poziţiile radicale ale „puriştilor” şi „cosmopoliţilor” nu ne pot furniza instrumentele prin care să putem conserva eficient esenţa, muzicalitatea, cromatica, farmecul limbii române. O abordare temperată a acestei dileme şi o mai mare disponibilitate la concesii justificate/justificabile par a fi calea spre o atenuare a procesului de contaminare a limbii şi de sărăcire a lexicului, după cum remarcă şi Rodica Zafiu, cea care solicită o cât mai grabnică şi mai raţională rezolvare a neclarităţilor morfologice şi lexicale pe care le aduc preluările englezeşti:
„De fapt, împrumuturile ridică adesea probleme greu de soluţionat, mai ales în cazul contradicţiilor dintre adaptarea morfo-lexicală (formarea unui plural, uneori chiar cu alternanţe consonantice, formarea de derivate) şi neadaptarea fonetică şi grafică; sau între valoarea semantico-morfologică din limba de origine şi cea convenabilă sistemului limbii române: cazuri de notorietate sunt mass-media, sandvici/sendviş, rugbi/rugby, precum şi compusele englezeşti cu -man („om”, „bărbat"), de tipul tenisman - pentru care noul DOOM alege grafia adaptată tenismen (pl. tenismeni). Aici orice soluţie este imperfectă şi tranzitorie; orice alegere, chiar bazată pe o serie de argumentări lingvistice, riscă să rănească sensibilitatea fonetică, grafică, morfologică sau semantică a unei părţi a cititorilor; e totuşi clar că o alegere (sau câteva variante admise) trebuie să existe”[84] .
> 84 Zafiu, Rodica, _Păcatele Limbii: Împrumuturile în DOOM-2_ , România literară, Nr.24, 2005, http://www.romlit.ro/ mprumuturile_n_doom-2
118
## **Bibliografie**
Avram, Mioara, _Anglicismele în limba română actuală_ , Bucureşti, 2001
Bidu-Vrănceanu, Angela et al., _Dicţionar de ştiinţe ale limbii_ , Editura Nemira, Bucureşti, 2001
Căpăţînă, Cecilia (coord.), _Dicţionar invers al limbii române_ , Bucureşti, Editura Niculescu, 2008
Dragomirescu, Adina, Nicolae, Alexandru, _101 greşeli de lexic şi de semantică. Cuvinte şi sensuri în mişcare_ , Humanitas, Bucureşti, 2011
Dumitrescu, Florica, _Dicţionar de cuvinte recente_ , Bucureşti, Logos, 1997
Gioroceanu, Alina, _Împrumut şi creativitate lexicală în româna actuală: Brand şi familia lexicală_ , cis01.central.ucv.ro/litere/.../GioroceanuAlina.doc Marcu, Florin, _Noul dicţionar de neologisme_ , Editura Academiei, 1999
Pârvulescu, Ioana, _O cură de cărţi prinde bine la vocabular_ , Revista 22, 2007, http://www.revista22.ro/limbaromana-in-mass-media-4076.html
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, _Vocabularul limbii române actuale. Structura, dinamică, creativitate_ , Bucureşti: ALL, 2001
Zafiu, Rodica, _Păcatele Limbii: Împrumuturile în DOOM-2_ , România literară, Nr.24, 2005, http://www. romlit.ro/mprumuturile_n_doom-2
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, _Eşti cool şi dacă vorbeşti corect_ , Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010
_Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic_ , Editura Univers Enciclopedic, 2005/2007
_Dicţionarul explicativ al limbii române_ , Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998
119
_Gramatica limbii române_ , vol. I./vol. II, Cuvântul/Enunţul, Editura Academiei, 2005
## **SITE-URI**
www.adevarul.ro www.cna.ro http://cum-se-scrie.ro www.dcnews.com www.dexonline.ro www.libertatea.ro www.mediafax.ro www.revista22.ro www.romlit.ro
120
**Simona Mihaiu** a absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială, Universitatea din Bucureşti. În 2013, a obţinut titlul de doctor in sociologie cu lucrarea cu lucrarea „Criminalitatea violentă în România. Evaluare, etiologie și prevenire socială”. Este vicepreședinte al Asociației Evolve și membru în organizații internaționale și naționale de specialitate. Este cercetător postdoctoral la Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii,
**==> picture [131 x 21] intentionally omitted <==**
**----- Start of picture text -----**
7 [—]
**----- End of picture text -----**
al Academiei Române, având ca temă de cercetare omuciderea conjugală. Are o bogată activitate de cercetare în domeniu (publicaţii în reviste de prestigiu din domeniu, participări la numerioase conferinţe internaţionale) şi a coordonat mai multe proiecte de intervenţie în domeniul devianţei sociale.
121
## **Perspective socio-criminologice de cunoaştere a omorului[85]**
Simona Ionela MIHAIU Cercetător postdoctorand Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română E-mail: simonamihaiu@yahoo.com
## **Introducere**
Omorul este deopotrivă un indicator al nivelului de violență cât și al calității vieții membrilor unei societăți întrucât, afectează în mod iremediabil nu doar victimele, ci și familiile acestora și ale agresorilor, persoanele apropiate șitotodată creează o stare de insecuritate la nivel comunitar. În contextul dat, tot mai mulți sociologi, psihologi, criminologi, medici, juriști, manifestă un interes sporit pentru înțelegerea, explicarea și prevenirea omorurilor, cu atât mai mult cu cât în unele zone ale lumii se înregistrează creșteri statistice semnificative. De pildă, în prezent, există în interiorul spațiului european și în alte zone geografice (Canada, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, Australia ș.a.), institute de cercetare, grupuri de lucru și școli specializate în analiza acestei
85Această lucrare este elaborată şi publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română ca parte din proiectul co-finanţat de Uniunea Europeană prin Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 în cadrul proiectului Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi postdoctorale Cod Proiect POSDRU/159/1.5/S/141086.
122
forme de manifestare a criminalității violente. În ceea ce privește România, demersurile științifice și instituționale sunt reduse ca număr, reușind să acopere doar anumite zone de interes. Având scopul de a evidenția noi direcții de abordare a omorului în țara noastră, propun o concisă analiză teoretică și metodologică a rezultatelor științifice reprezentative,obținute la nivel național internațional.
Demersul meu apare ca urmare a preocupărilor de cercetare în domeniul criminalității violente dar și ca răspuns la nevoia societății românești de dezvoltare a unor idei, proiecte de cercetare și strategii de prevenire a omorului.
## **1. Factori de risc ai omorului**
Unul dintre studiile _reper_ în literatura de specialitate a fost inițiat de Marvin Wolfgangcare, a studiat un număr de 588 de persoane condamnate pentru omor, având ca principale obiective cunoașterea mobilurilor delictelor și a rolului pe carevictimele le au în săvârșirea acestora (Mucchielli, 2004; Bookman, 2005). Astfel, în lucrarea _Patterns of Criminal Homicide_ , autorul prezintă o listă de mobiluri ale omorului, în ordinea descrescătoare a importanţei: „altercaţia banală (insultă, încăierare, provocare), cearta domestică, gelozia, cearta pentru bani, furturi, reglarea conturilor între infractori, accidente: auto-apărare și urmărirea penală a unui criminal”.[86] În acest context, elaborează și explică conceptul de _victim precipitation_ (provocarea de către victimă), inspirând mai mulți specialiști care, au început să acorde un rol important în determinarea omorului și victimelor, nu doar agresorilor. Totodată, este preocupat de relația exis-
> 86 Marvin Wolfgang _apud._ Laurent Mucchielli și Philippe Robert (coord.) _Crime et sécurité. L'état des savoirs_ , Paris, La Découverte, 2002, pp. 150-151.
123
tentă între consumul de alcool și omucidere, concluzionândcă o parte reprezentativă a cazurilor studiate a presupus starea de ebrietate a agresorilor și/sau victimelor. Pornind de la acest studiu, cercetări ulterioare au indicat că aproximativ jumătate din omuciderile din Statele Unite implică o legătură între alcool și/sau droguri (Goodman _et al._ 1986; Wieczorek _etal._ 1990; Spunt _et al._ 1993; Goldstein _et al._ 1992). Proporții similare au fost raportate în Australia (Wallace 1986), Canada (Rossow 2004) și în Europa (Rossow 2001; Kivivouri 2002). În principal, aceste studii subliniază faptul că efectele psihofarmacologiceale alcoolului și/sau drogurilor pot explica asocierea dintre intoxicație și omucidere. Este vorba despre afectarea timpului de reacție și capacitatea de observare a indiciilor inhibitoare, reducerea anxietății cu privire la consecințele violenței, diminuarea posibilității de controlare a unor impulsuri, afectarea funcționării cognitive și creșterea probabilității comportamentului agresiv respectiv, reducerea posibilității unui conflict non-violent. Cu toate că există dovezi care sugerează faptul că ingestia de anumite substanțe crește risculapariției unui comportament violent, nu există încă un consens cu privire la natura exactă a acestei relații. Caroline Miles a analizat datele statistice înregistrate de poliție în perioada 19952005, 40 de dosare întocmite de organele judiciare și a intervievat 20 de persoane condamnate definitiv la executarea unorpedepse privative de libertate, pentru delicte de omor. La finele studiului, autoarea ajunge la concluzia că „legătura dintre consumul de alcool și omucidere nu trebuie privită într-un mod unidimensional, ci trebuie analizată în relație cu trecutul persoanelor implicate în act, stilul de viață al acestora și factorii situaționali care se manifestă în momentul culminant”.[87] În contex-
87Caroline Miles, Intoxicationand homicide. A Context Specific Approach, _BRIT. J. Criminol_ , 52, 2012, p. 884.
124
tul dat, trebuie să precizez faptul că unii specialiștiau extins aria de cercetare, având în vedere efectele consumului de alcool și/sau droguri la nivel structural și cultural (Martin 2001; Tardiff _et al._ 2002; Pridemore 2011; Rogers și Pridemore 2013). Deși rezultatele obținute au îmbunătățit substanțial cunoștințele privind alcoolul și omuciderea, multe studii au fost restricționate de o abordare uni-dimensională, care se luptă pentru a ține cont de complexitatea fenomenului.
Relația dintre disponibilitatea la arme de foc și omucidere continuă să fie o sursă de dezbatere științifică, cu atât mai mult cu cât rezultatele obținute la nivel transnațional nu se află încă într-un consens. Există studii care au identificat o asociere semnificativă între disponibilitatea la arme de foc și omor (McDowall, 1991; Hemenway și Miller, 2000; Gatiti și Ludwig, 2004) și studii care nu validează această ipoteză (Kleck 1984; Magaddino și Medoff, 1984; Kleck și Patterson 1993). În ansamblu, este vorba despre faptul că cea mai mare parte a cercetătorilor nu au luat în considerare potențialul de simultaneitate între nivelurile de disponibilitate la arme de foc și ratele criminalității violente.
O altă perspectivă interesantă privind omorul întâlnim la Laurent Mucchielli care a analizat toate dosarele instrumentate de Curtea de Apel din Versailles în perioada 1987-1996, identificând 102 cazuri în care au fost implicate 122 de persoane ce au comis delicte de omor, tentativă de omor sau lovituri cauzatoare de moarte. Printr-o analogie între lucrarea sa, _Recherche sur leshomicides: auteurs et victimes_ și altele realizate anterior în Franța, autorul construiește o grilă de cercetare preluată și de alți specialiști, care este menită să identifice o serie de factori de risc privind „biografia autorilor și a victimelor (trecut familial, școlar, profesional, stare de sănătate, antecedente penale și diverse
125
alte experiențe), relațiile dintre autori și victime, circumstanțele actelor infracționale”.[88]
Studii privind omorul au fost realizate și de către specialiști din cadrul Centrului Internațional de Criminologie Comparată din Montréal, înființat în anul 1969 și considerat, în prezent, cel mai important grup de cercetare a criminalității din spațiul francofon[89] . De pildă, în lucrarea _Traité de criminologie empirique_ , coordonată de Marc Le Blanc și Maurice Cusson, sunt prezentate câteva aspecte teoretice și metodologice utile în explicarea omorului: „relevarea constantă a datelor empirice; asocierea acțiunilor actorilor dramei cu intențiile lor și identificarea logicii interne a acestora; examinarea modului în care s-au derulat evenimentele și prezentarea modului în care se antrenează unele pe celelalte și cum protagoniștii dramei se influențează reciproc”.[90]
Referitor la etiologia omorului, autorii apreciază că trebuie căutată în conflictul dintre agresor și victimă: „doi indivizi se confruntă pentru că interesele lor se opun. Ei sunt în competiție unul cu celălalt, fiecare dorește același avantaj, niciunul nu acceptă să împartă”.[91]
88 Laurent Mucchielli, Recherche sur leshomicides: auteurs et victimes, _Questions pénales_ , 14 (1), 2002, p. 1.
89Dintre proiectele realizate în cadrul Centrului Internațional de Criminologie Comparată din Montréal menționez: „Omorurile în patru țări din Africa occidentală”; „Tratamentul, adaptarea psihosocială și recidiva agresorilor sexuali”; „Organizația Mondială a Sănătății: o mai bună înțelegere a rolului instituției justiției sociale în explicarea variațiilor ratei omorurilor din întreaga lume”.
Mai multe informații despre C.I.C.C. pot fi găsite la pagina http://www.cicc.umontreal.ca/.
> 90 Marc Le Blanc și Maurice Cusson (coord.) _Traité de criminologie empirique_ , ediția a IV-a, Quebec, LesPresses de l´Université de Montréal, 2010, p. 76.
> 91 _Ibidem_ , p.78.
126
În contextul dat, săvârșirea omorului este prezentată în două etape: _procesul justițiar_ și _ascensiunea la extreme a conflictului._ Procesul justițiar presupune mai multe faze: „nedreptate suportată - plângere - refuz de a repara greșeala - dezaprobare - acțiuni reciproce - răzbunare”[92] în timp ce escaladarea conflictului și trecerea la următoarea etapă care, conduce deseori la omor, are loc în momentul în care intervin „cultul onoarei și spiritul războinic”.[93] În opinia criminologilor canadieni, foarte rar, conflictele dintre indivizi se finalizează prin omor, fiind vorba despre cazurile în care sunt atinse cele două praguri sau etape. Trecerea de la o etapă la cealaltă este descrisă astfel: „ambii protagoniști sunt mobilizați de furia cauzată de nedreptatea suportată, de voința de a evita o situație umilitoare și de teamă. Unul dintre ei va termina prin a fi omorât din mai multe motive: pentru a răzbuna nedreptatea, pentru a învinge, pentru a scăpa de pericolul iminent”.[94]
## **2. Contextul omorului**
Marc Le Blanc și Maurice Cusson dezbat în _Traité de criminologie empirique_ , importanța martorilor în contextul săvârșirii omorului. Aceste persoane, cărora le este atribuit rolul de _pacificatori,_ pot interveni în momentul conflictului și îl pot controla, determinându-i pe protagoniști să adopte o atitudine non-violentă sau chiar productivă. Desigur, există și situații în care intervenția martorilor sau simpla lor prezență cauzează iarrelația dintre agresor și victimă devine mai violentă. În acest context, sunt descrise trei situații posibile ce se nasc ca urmare a prezenței martorilor în momentul și la locul conflictului: „martorii iau partea unuia dintre cei doi
> 92 _Ibidem,_ p. 79.
> 93 _Ibidem,_ p. 80.
> 94 _Ibidem_ , p. 81.
127
actori și se implică direct în conflict alături de prietenii lor;martorii îi pot încuraja pe combatanți pentru a privi spectacolul, ceea ce este ca și cum ai arunca ulei în foc; martorii îi pot calma pe aceștia, îi pot separa și pot încerca să-i împace”.[95] De menționat faptul că nu toți martorii la conflict sunt _pacificatori_ . Ce transformă un martor într-un _pacificator_ ? Pentru a răspunde la această întrebare, Le Blanc și Cusson susțin următoarele:
1. „El poate invoca un armistițiu care să îi elibereze pe protagoniști de logica irațională în care sunt prinși”.[96] Odată declanșat conflictul, protagoniștii sunt preocupați ca fiecare să învingă. Cea de a treia persoană, pacificatorul intervine și se aliază cu forța cea mai slabă, respectiv cea care este atacată.
2. „Pacificatorul restabilește comunicarea între părți și profită pentru a dezamorsa conflictul”.[97] Odată intensificat conflictul între părți, pacificatorul încearcă să îi aducă la masa discuțiilor, în cadrul unei negocieri ( _poziție trilaterală_ ), pentru a-și exprima opiniile. Pacificatorul analizează poziția fiecăruia dintre protagoniști și o comunică cu calm celuilalt, filtrează expresiile jignitoare, spuse cu ură, le atrage atenția atunci când greșesc, caută circumstanțe favorabile, încercând astfel să aplaneze conflictul.
3. „El poate ajuta părțile să găsească o soluție de înțelegere pe baza unor reguli generale”.[98] Pacificatorul încurajează victima și agresorul să găsească o cale de mijloc, acceptată de ambii, în vederea aplanării conflictului, indicându-le în acest sens posibile soluții. Astfel, el, care are o poziție imparțială, va căuta să exprime punctul de vedere al fiecăreia dintre părți, făcând apel la o regulă generală, respectiv aceea de a depăși interesul particular pentru a accesa _universalita-_
> 95 _Ibidem_ , p. 81.
> 96 _Ibidem_ , p. 81.
> 97 _Ibidem_ , p. 81.
> 98 _Ibidem_ , p. 82.
128
_tea principiilor_ și pentru a încerca să găsească un teren comun pentru cei direct implicați.
Rolul martorilor, respectiv al pacificatorilor în anumite situații, este subliniat și în ceea ce privește construcția unei teorii etiologice a omorului, în sensul că orice demers de acest gen trebuie să aibă în vedere faptul că actul se poate produce în _absența pacificatorilor_ sau _în prezența martorilor_ și _sub influența lor._ De asemenea, Cusson și Le Blancprecizează faptul că influența _pacificatorului_ depinde de intervalul de timp în care evoluează conflictul, de la momentul în care acesta se declanșează până la momentul final (minute, ore, zile, săptămâni sau chiar luni).
## **3. Prevenirea omorului**
„În moduri omniprezente și insidioase, societatea acceptă implicit și trece cu vederea deseori actele de omor, fiind susținută de credința că acestea reprezintă mai degrabă o chestiune privată, și nu de interes public”[99] . Răspunsul la omucidere dintr-o perspectivă extinsă este esențial, având în vedere complexitatea și multitudinea de variabile implicate. În ultimele decenii, majoritatea guvernelor, instituțiilor și organizațiilor nonguvernamentale internaționale au inițiat măsuri de prevenire și diminuare a omorului însă, conform prevalenței pe care o are, putem spune că sunt departe de a fi eficiente,chiar dacă majoritateastrategiilor includ măsuri legislative, culturale, sociale și politice. Aceasta deoarece
> 99Ghez, Marissa, _Communications and public education: Effectivetoolstopromote a cultural change on domestic violence. ViolenceagainstWomenResearch Strategic Planning workshop_ , Washington, DC., National Institute of Justice, Department of HealthandHuman Services, 1995, p. 98.
129
omorul este rezultatul mai multor factori care deseori nu pot fi identificați în timp util sau nu pot fi controlați din surse exterioare persoanelor implicate în mod direct.
Din perspectivă științifică, pentru a progresa în cunoașterea și explicarea omorului, este necesar ca specialiștii din domeniu să elaboreze și să implementeze programe de cercetare care să obțină mai multe date empirice, concepte teoretice specifice, propuneri de intervenție în scop clinic sau în situații de criză ș.a. În mod evident, aceste demersuri trebuie să se centreze asupra identificării factorilor de risc și a factorilor de protecție ai omorului. Fie că ne referim la proiecte de cercetare sau programe de intervenție, este important ca selecția instrumentelor de lucru să fie foarte bine realizată. Astfel, se poate construi un fundament teoretic valabil și fiabil care să conducă la rezultate suficient de concludente încât să se poată interveni în practică. De asemenea, în cadrul unui demers științific, este important să abordăm problemele legate de gen, naționalitate, etnie, clasă socială, mediu de rezidență, nivel de instrucție, putere și control, nivel de trai, experiențe personale ș.a.
De pildă, Maurice Cusson, în lucrarea _La prévention de la délinquance: son efficacité et sesrapports à la répression_ , subliniază importanța prevenirii la „nivel individual, mai exact la nivelul copiilor, prevenirea animativă sau recreativă și prevenirea situațională”.[100] În ansamblu, este vorba despre importanța implicării poliției în prevenirea situațională, controlul armelor de foc (în cazurile în care indivizii sunt predispuși la manifestarea violenței), implementarea unor programe care să fie centrate pe intervenții la nivel de familie și comunitate ș.a.
100 Maurice Cusson, La prévention de la délinquance:son efficacité et sesrapports à la répression. _Problèmesactuels de sciencecriminelle_ , 21, 2008, p. 11-12.
130
În acest context, este necesar ca psihologi, medici, asistenți socială, juriști și consilieri să colaboreze, pentru a oferi resurse și alternative viabile. Totodată, este important să fie evaluate impactul politicilor sociale, interrelația dintre mișcările sociale și instituțiile politice și dependențele interculturale.
Un exemplu în acest sens este studiul lui Matt DeLisi, profesor de sociologie la Universitatea Iowa și Glenn D. Walter, specialist în cadrul Instituției Federale Corecționale din Pennsylvania, Statele Unite ale Americiicare au cercetat, utilizând metoda analizei de profunzime,un număr de 654 de persoane din opt state (Arkansas, Florida, Georgia, North Carolina, New Jersey, Ohio, Oklahoma și Texas) condamnate pentru omor. Rezultatele obținute și concluziile sunt prezentate în lucrarea _Multiple Homicide as a Function of Prisonization and Concurrent Instrumental Violence: Testing an Interactive Model - A Research Note_ , în care elaborează recomandări utile inclusiv societății românești: „programele de prevenire trebuie să vizeze încarcerarea și criminalitatea instrumentală. Pentru început, închisorile trebuie să înceteze să fie școli de criminalitate și să devină case pentru reabilitare. Această măsură poate fi realizată prin schimbarea politicilor corecționale, a procedurilor și a atitudinilor”.[101]
## **Concluzii**
Rezultatele cercetărilor prezentate evidențiază interesul sporit al specialiștilor pentru cunoașterea, explicarea și prevenirea omorului. În această direcție, se constată acumularea unor noțiuni necesare în literatura din
101Matt DeLisi și Glenn D. Walter, Multiple Homicide as a Function of PrisonizationandConcurrent Instrumental Violence: Testing an Interactive Model - A Research Note. _Crime &Delinquency_ , 57 (1), 2011, p. 156
131
domeniu, conturarea a noi direcții de analiză privind o problemă socială și aplicarea rezultatelor obținute prin dezvoltarea unor strategii specifice de intervenție.
Ca urmare a acestor demersuri științifice, este important să ne centrăm atenția asupra cadrului instituțional și anume, al politicilor sociale și penale de prevenire a omorului. Spre exemplu, odată cu identificarea unor factori de risc, asociați cu relația existentă între victimă și agresor, se pot evalua tipurile de risc (scăzut, mediu sau crescut) și astfel, există posibilitatea identificării unor elemente de protecție socială, juridică sau psihologică. Mai mult, cunoașterea deopotrivă a particularităților demografice și psihosociale ale agresorilor și victimelor poate indica unele măsuri de intervenție, care să fie preluate și utilizate de către specialiștii din centrele de asistență a victimelor violenței familiale sau de către organele de control social. Recomandările bazate pe studierea comportamentului agresorilor sunt utile și instituțiilor de detenție, care pot introduce programe de diminuare a violenței, de prevenire a recidivei ș.a. Pornind de la rezultatele obținute, se pot dezvolta centre de asistență socială și psihologică a persoanelor implicate indirect în actele de omor (membri ai familiei, prieteni, colegi).
În ceea ce privește societatea românească, accelerarea cercetărilor și a strategiilor de prevenire are o importanță deosebită, întrucât, în prezent, politicile din domeniu sunt construite în contextul violenței sau al criminalității violente, în înțelesul general, fără să existe elemente specifice omorului.
132
## **Bibliografie**
Cusson, M., La prévention de la délinquance:son efficacité et sesrapports à la répression. _Problèmes actuels de science criminelle_ , 21, 26-36 (2008).
DeLisi, M., Walter, G.D., Multiple Homicide as a Function of PrisonizationandConcurrent Instrumental Violence: Testing an Interactive Model - A Research Note. _Crime &Delinquency_ , 57 (1),147-161 (2011).
Ghez, M., _Communications and public education: Effective tools to promote a cultural change on domestic violence. Violence against Women Research Strategic Planning workshop_ . Washington, DC., National Institute of Justice, Department of HealthandHuman Services, 1995.
Le Blanc, M., Cusson, M. (coord.) _Traité de criminologie empirique_ , ediția a IV-a. Quebec, Les Presses de l´Université de Montréal, 2010.
Miles, C., Intoxication and homicide. A Context Specific Approach, BRIT. J. Criminol, 52, 870-880 (2012). Mucchielli, L., Robert, P. (coord.) _Crime et sécurité. L'état des savoirs_ . Paris, La Découverte, 2002.
Mucchielli, L., Recherche sur leshomicides: auteurs et victimes. _Questions pénales_ , 14 (1), 1-4 (2004).
133
**Adina Mocanu** este cercetătoare cu bursa predoctorală (FI) acordată de către Guvernul Catalan, la Centrul Dona i Literatura (Femeie și Literatură) din cadrul Universității din Barcelona. A terminat un master interdisciplinar cu titlul _Construcció i Representació d’Identitats Culturals_ (Construcția și reprezentarea identităților culturale) la aceeași universitate și un master
în _Literatura Română în Context European_ în cadrul Universității din Craiova. În acest moment lucrează la o teză doctorală despre corp, gen și comunitate în literatura română contemporană scrisă de femei. În iunie 2013, a participat cu lucrarea “La representación social del cuerpo en Lizoanca la 11 ani de Doina Ruști”, la _Congresul Internațional Variaciones Rumanas_ organizat la Universitatea din Granada, iar în iulie 2013 a participat la seminarul despre violență, _Lecturas sobre la violencia_ , organizat de către Centre Dona i Literatura și găzduit de către Universitatea din Barcelona.
134
**Despre vulnerabilitate și copilărie**
**în romanele** _**Hai să furăm pepeni**_ **, de Nora Iuga și** _**Kinderland**_ **, de Liliana Corobca**
Adina MOCANU Universitat de Barcelona
Copilăria a reprezentat o sursă de inspirație în ceea ce privește referințele culturale apărute în spațiul românesc atât înainte cât și după comunism. Se poate observa că în timpul regimului lui Ceaușescu se conturează ideea unei copilării perfecte în termenii dictaturii, iar tinerii trebuiau să fie un exemplu pentru societatea socialistă.
Luminița Dumănescu[102] subliniază faptul că patriotismul copilului, în general de sex masculin, făcea parte din educația școlară. Iubirea, devotamentul față de ideile comuniste, curajul și onestitatea, ajutorul la activitățile colective erau principalele calități ale unui pionier „adevărat”.
Imaginea perfectă pe care socialismul românesc o promova, începe să nu mai existe odată cu ieșirea din comunism. Această idealizare a copilăriei se transformă într-o luptă pentru existență, supraviețuire; dintr-o dată iluzia spre mai bine, viața în libertatelasă la vedere ororile comunismului și presiunile la care erau supuși copiii ce nu se înscriau în acel cerc al perfecțiunii. Din această categorie fac parte copiii abandonați, cei ai străzii, cei cu diferite dizabilități sau cei care provin din familii precare. De la căderea regimului comunist, România a trecut printr-o serie de schimbări de ordin economic, politic și
> 102 _Cf_ Luminița Dumănescu, „Children as the Nation Future in Communist Romania”, în _Romanian Journal of Population Studies_ , Nr. 2, 2014.
135
cultural, iar intrarea în Uniunea Europeană nu a ajutat la eradicarea problemelor existente până în acel moment, ci a făcut mai evidentă confruntarea cu situația precară în care țara se afla. Situația copiilor este ambiguă; pe de-o parte este vorba despre numeroșii copiii rămași fără părinții care au emigrat în străinătate pentru un trai mai bun, iar, pe de alta, sunt copiii care trăiesc în condiții inimaginabile de sărăcie în România.
De-a lungul acestei tranziții postcomuniste, au existat numeroase articole în ziarele contemporane românești despre situația copiilor, dintr-o perspectivă psihologică, sociologică, politică sau economică. Ținând cont că România este încă o țară tradițională, iar rolul familiei heterosexuale e bine cimentat în mentalitatea românească, copilăria e încă reprezentată după niște standarde destul de conformiste și firește, cu multe prejudecăți și clișee. În creațiile literare postcomuniste, se observă o deschidere față de problemele copilăriei, care în alte timpuri făceau parte din categoria tabuurilor: sexualitatea copiilor, abandonul, bolile venerice, diferite dizabilități și altele.
În acest articol, ne propunem să analizăm construcția și reprezentarea copilăriei în literatura contemporană scrisă după căderea comunismului, mai precis în două romane: _Hai să furăm pepeni_ (2009) de Nora Iuga și _Kinderland_ (2014) de Liliana Corobca. Ne interesează cum se construiește discursul vulnerabilității infantile dintr-o perspectivă de gen, iar din acest punct de vedere vom explora relația de dependență, de responsabilitate care se poate transforma într-o formă de manipulare din partea unor persoane sau a _mass mediei_ . Primul roman, _Hai să furăm pepeni_ , ilustrează imaginea copilăriei contemporane completată de rememorarea unor aspecte de natură subiectivă. Este vorba despre un roman complex ce implică permutarea multiplelor tehnici narative (deconstructivismul, introspecția sau memoria involuntară),
136
suplimentate de figura autorului implicit. Cel de-al doilea roman, _Kinderland_ , portretizează detalii din copilăria unei fetițe care trebuie să se transforme în tutore pentru frații ei, în lipsa părinților. Aceste creații ne aduc în prim-plan o resemantizare a relațiilor contemporane văzute din perspectiva unor protagoniste-fetițe, care poate aduce interpretări lamodelul de societate actual. Schimbările sociale, economice, politice din România secolului XXI ne împing spre o lume din ce în ce mai individualistă, mai precară, mai conformistă. Relațiile dintre copii și între generații sunt revizuite în aceste două romane, prezentate într-o viziune care destabilizează și problematizează rolul familiei heteropatriarhale.
Este interesant de analizat chestiunea apropierii față de celălalt, ce dă naștere unei relații de vulnerabilitate, pe de o parte din perspectiva fragilității, fiind vorba de un corp mic, dar și a deschiderii față de persoana cu care se intră în contact, cu toate emoțiile și greutățile care sunt negociate în procesul de socializare.
În cel de-al doilea eseu, „Violence, Mourning, Politics”, al volumului _Precarius Life[103]_ , Judith Butler demonstrează că vulnerabilitatea nu înseamnă ceva negativ, ci dimpotrivă ceva productiv, care resemantizează și produce noi relații. Contextul în care scrie Butler e cel american, imediat după prăbușirea celor două turnuri gemene din World Trade Center, iar acest lucru îi oferă posibilitatea de a vorbi despre politicile corporalității, discursul etic care implică procesul de a relaționa atât la nivel microuman cât și la nivel macro. Aceste succesiuni de fapte deschid o discuție filosofică în ceea ce privește conceptul de vulnerabilitate în acel context public și politic. Judith Butler susține că nou-născuții reprezintă o stare de fapt care nu poate fi interogată, o relație de dependență unilaterală ce are la bază relația de recunoaște-
> 103Judith Butler, _Precarious Life_ , Verso, London, 2004.
137
re, în acel sens că un copil are nevoie de cineva ca să-l îngrijească: „So when we say that every infant is surely vulnerable, that is clearly true; but it is true, in part, precisely because our utterance enacts the very recognition of vulnerability and so shows the importance of recognition itself for sustaining vulnerability”[104] . În general, categoriile cele mai vulnerabile din care fac parte copii, femeile, bătrânii, șomerii, lucrători cu program redus de lucru sau persoane cu dizabilități. De asemenea, sunt luate în considerare situațiile exterioare, circumstanțele la nivel macrosocial care pot transforma indivizii ca fiind vulnerabili cum ar fi cutremurele, inundațiile sau războaiele.
Este necesar de menționat faptul că există diverse concepții în ceea ce privește vulnerabilitatea. Referitor la stereotipul obișnuit care există în jurul masculinității și al feminității, Meri Torras și Michelle Gama Leyva dezvoltă analogia pe care Judith Butler o face când spune: „[...] los hombres son invulnerables e impermeables, mientras que con las mujeres sucede lo contrario”[105] . Chiar dacă Torras și Gama Leyva[106] afirmă că această
> 104 Judith Butler, _Precarious Life_ , Verso, London, 2004, p.43„Atunci când susținem că fiecare copil este categoric vulnerabil, este evident adevărat; dar este adevărat în mare parte tocmai pentru că exprimarea noastră stabilește în realitate recunoașterea vulnerabilității, iar acest fapt demonstrează importanța recunoașterii proprii pentru a susține vulnerabilitatea.” (trad.n., Adina Mocanu)
105Meri Torras Francés, Michelle Gama Leyva, „Un diálogo entre Judith Butler y Adriana Cavarero (Itinerario de resonancias)”, în _Cuerpo, memoria y representación. Adriana Cavarero y Judith Butler en díalogo_ , Icaria, Barcelona, 2014, p.100 „[...]bărbații sunt invulnerabili și impermeabili, în timp ce cu femeile se întâmplă invers.” (trad.n., Adina Mocanu)
106Meri Torras Francés, Michelle Gama Leyva, „Un diálogo entre Judith Butler y Adriana Cavarero (Itinerario de resonan-
138
generalizare este adevărată, ea susține că vulnerabilitatea nu e o proprietate a cuiva, așadar, nu poate fi definită în această formă. De aceea, Butler înțelege că „[…] la apertura de la vulnerabilidad viene dada en parte por la capacidad para responder a algo que sensibiliza o que marca; la condición vulnerable no puede quedar solo en parálisis o victimización pura”[107] . Această scurtă trecere în revistăa acepțiunilor conceptului de vulnerabilitate ne va ajuta să vorbim despre copilărie ca fiind o etapă omogenă care pune în lumină o serie de probleme și chestiuni de ordin etic, dar și să deconstruim acele percepții asupra faptului că minorii sunt persoane fragile, iar acest lucru îi oprește de apropierea față de cei cu care interacționează, în ideea de a nu fi răniți. Relațiile care se produc prin contactul cu celălalt, dau naștere la o gamă diversă de abordări, de stimulări și receptări care sunt diferite atât la fetițe cât și băieți, bineînțeles la femei și bărbați. E important de menționat că identitățile se formează în funcție de întâlnirea cu alții și dau naștere unor noi tipuri de legături și rapoarte. De cele mai multe ori, aceste apropieri înseamnă oprimare, supunere, ascultare ceea ce formează un stereotip și condiționează relația dintre două persoane, prin distribuția în categorii sau etichete. De aceea, ne propunem să vedem cum se formează aceste legături în copilărie și să observăm relațiile între persoanele la vârsta copilăriei și adulții.
cias)”, în _Cuerpo, memoria y representación. Adriana Cavarero y Judith Butler en díalogo_ , Icaria, Barcelona, 2014, p.101. 107Ibidem, p.108, „[…] apertura vulnerabilității este dată în mare parte de capacitatea de a raspunde la ceva care sensibilizează sau o marchează, condiția vulnerabilă nu poate rămâne doar într-un stadiu de paralizie sau pură victimizare.” (trad.n., Adina Mocanu)
139
## **Copilăria între trecut și prezent.** _**Hai să furăm pepeni**_ **, de Nora Iuga**
Copilăria în acest roman este imaginatăca o construcție a trecutului prin prisma prezentului sau o explicare a prezentului printr-o radiografiere a trecutului. Nora Iuga construiește o polifonie de perspective în acest roman biografic ce are la bază sexualitatea copiilor, în special ce a fetițelor. Firul narativ are în centru povestea unei fetițe de etnie romă de zece ani care întreține relații sexuale cu unchiul ei, iar cazul devine cunoscut în lumea mediatică. Imaginea fetiței din prezent este completată de trecutulpersonajului Nora care dezvăluie momentele importante din copilărie ce au implicat explorarea propriului trup și descoperirea sexualității. Lectura noastră se oprește în jurul construcției corpului feminin vulnerabil, cum se relaționează și cum se înscrie în societatea contemporană. Vocea auctorială pendulează între cele două perspective ale copilăriei ce analizează două copile de aceeași vârstă care au parte de aceleași experiențe: „De ce vor să-l omoare pe fătul ăla de șase luni, din burta țigăncușei de 10 ani? Mi-e lehamite acum să reiau povestea asta, pe care am învățat-o pe de rost de la postul _Realitatea_ . E rîndul meu să-ți spun: și mai slăbește-mă, Noro, nu mă mai chestiona atît. Ce vrei să-ți explic, doar n- ai înnebunit, e rîndul meu să te întreb: de ce ar trebui să mă justific că scriu azi așa și mîine altfel � în Dealul Spirii, la cină, știi foarte bine, aveam treisprezece ani, brunete și slabe și-năltuțe, suprapuse perfect două felii de pîine neagră lipite cu magiun.”[108]
Din această perspectivă, construcția romanului are la bază intimismul ca procedeu stilistic tocmai pentru a crea o conectare între experiențele feminine din trecut
> 108Nora Iuga, _Hai să furăm pepeni_ , Editura Polirom, Iași, 2009, p.13
140
și prezent. Situația în care se află fetița romă este redată dintr-o perspectivă patriarhală, fetița este obligată să avorteze pentru a avea o viață lipsită de rușine, dar și o copilărie fericită. Vulnerabilitatea fetiței nu implică aici o formă de ajutor, ci o amputare a deciziei asupra propriului trup pentru că norma socială condiționează decizia corporală. Se poate observa o manifestare a solidarității și o înțelegere a celuilalt care pornește ca o experiență proprie comună, așa cum o interpretează Judith Butler: „Una forma de indignación moral que no depende de un leguaje compartido o una vida común basada en la proximidad física. En estos casos, estamos viendo y representando la misma actividad a partir de lazos de solidaridad que emergen a través del espacio y el tiempo”[109] . Prin urmare, cazul acestei fetițe nu este folosit de scriitoare numai ca o formă de subversiune, ci și ca o formă de solidaritate față de condiția ei de vulnerabilitate:
„Ar fi balanță sau balansoar, cum spune Adriana, nimic nu e sigur la fătul ăsta care se hîțînă acolo în burtica aia tuciurie; mai bine i s-ar înfãșura cordonul ombilical după gât să se stranguleze dracului odată, să nu mai, decît... Păi cum să nu simtă, că-i ditamai, copii şi bătrâni la şomeri, lucrători cu program redus de lucru sau persoane cu dizabilitățispune doctoruˈ; un chiuretaj la vîrsta asta e pentru un medic pedeapsă curată; copilul se zbate, uneori îl apucă de deget, îl lovește cu picioarele și dacă-l scoate viu, țipă, cum să-l omori? Îl arunci în găleată lao-
109Judith Butler, „Vida precaria, vulnerabilidad y ética de cohabitación”, în _Cuerpo, memoria y representación. Adriana Cavarero y Judith Butler en díalogo_ , Icaria, Barcelona, 2014, p.52, „o formă de indignare morală care nu depinde de un limbaj asemănător sau de o viață comună bazată pe apropierea fizică. În aceste cazuri, vedem și reprezentăm aceeași activitate pornind de la legături de solidaritate care transcend spațiul și timpul”(trad.n., Adina Mocanu)
141
laltă cu placenta aia ca o batistă mototolită, plină de sîngeși muci, cleioasă și împuțită și-l lași acolo să se zbată înecîndu-se în zemurile proprii.”[110]
În acest exemplu, suntem puși în fața unei perspective de dublă morală în care trebuie să scoatem din ecuație unul dintre factorii umani, noul născut sau mama, în cazul romanului, copila. Adriana Cavarero[111] analizează relația dintre mamă și nou-născut prin prisma vulnerabilității, prin implicarea a doi termeni: rănirea și grija, iar corpul expus celuilalt, răspunde la cele două elemente menționate anterior. Societatea a creat ideea de invulnerabilitate ce implică traiul pe cont propriu, autonom, fără a depinde de altcineva. De aceea, copila are nevoie de legătura pe care o are cu mama sa, iar atunci când personajul matern dispare, toată această ecuație devine abstractă, în sensul că viitorul unei mame care este încă copil nu este acceptat ca valid de norma în care se înscrie. Accentul nu cade însă pe idealizarea unei societăți perfecte, ci pe interogarea unor forme care sunt impuse și nu pot fi dezbătute sau sunt considerate încă tabu. Într-un interviu publicat în _Ziarul de Iași_ , Nora Iuga justifică alegerea temei acestui roman:
„Cînd am văzut toate fetele ălea pe sticla pronunțând sentințe de moarte în numele unui „bine“ inventat, ca, spune și tu, ce normalitate, ce vindecare, ce bine mai e și ala, când te pomenești la 18 ani, să zicem, ca în urma cu niște ani ți-ai omorît copilul de șase luni jumate din burta ta ca sa-ți salvezi, chipurile, copilăria... Și fetele
> 110 Nora Iuga, _Hai să furăm pepeni_ , Editura Polirom, Iași, 2009, p.22
> 111Adriana Cavarero, „Inclinaciones desequilibradas” în _Cuerpo, memoria y representación. Adriana Cavarero y Judith Butler en díalogo_ , Icaria, Barcelona, 2014, pp. 17- 37.
142
alea, și vocile, completul de judecată, inchiziția toată adunată în piața publică să șteargă din orice memorie, până și ipotetica existență a unui pui de om, care sugea dormind din ombilicul dulce al mamei lui. Da, cartea asta controversată e produsul unui complex de vinovație de care am uitat zeci de ani în șir. Și eu am facut un avort la patru luni și doctorul mi-a arătat o palma de copil, de mărimea unei labe de cîine, ca să nu uit.”[112]
Pe de o parte, menționarea experienței personale se poate interpreta dintr-o perspectivă feministă, cum o definește Magda Potock: „En el momento de ponerse a narrar con su propia voz, las escritoras han planteado una serie de problemas que constituyen reflexión sobre la situación social y económica de la mujer. (...) La novedad o el aporte fundamental consiste ante todo en la excelente capacidad de autorrepresentación de las escritoras.”[113] Pe de cealaltă parte, elementul de responsabilitate pe care scriitoarea îl revendică în romanul său implică o lectură etică și nu doar estetică. Am mai adăuga că rolul temei pe care Nora Iuga o propune, se poate interpreta ca o reacție critică la adresa societății postcomuniste, la tot ceea însemnă libertate și interzicere în societatea capitalistă. De aceea, autoarea își îndreaptă atenția
112 Elena Vlădareanu, „Nora Iuga: Îmi place la nebunie să provoc” în _Ziarul de Iași_ , 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/ suplimentul-de-cultura/nora-iuga-imi-place-la-nebunie-saprovoc~ni5es3 (accesat pe 15 martie 2015)
113Magda Potok, „Escritoras españolas y el concepto de literatura femenina”, în _Lectora_ , Nr.9, 2003, p.3, „În momentul povestirii cu vocea proprie, scriitoarele au propus o serie de probleme care constituie o reflexiune despre situația socială și economică a unei femei. (...) Noutatea sau aportul fundamental este format, înainte de toate, din capacitatea excepțională a scriitoarelor de a se autoreprezenta.” (trad.n., Adina Mocanu)
143
spre cum este abordat cazul în mass-media, despre cum se manipulează spectatorul într-o grilă normativă:
„Dar violatoru ăla e un monstru, pentru de-alde ăștia ar trebui să se introducă pedeapsa cu moartea, îl aud pe înțeleptul Teo; ilustrează perfect că în orice instanță morală germinează o inchiziție. Să i se taie penisul, strigă minunata mea prietenă Adriana femeile nu pot nici iubi, nici urî decît în imagini. Orice pătrundere e o înjunghiere, în concluzie, toate femeile sînt victime, toți bărbații, violatori, prin natura lucrurilor; ei se bucură cînd le lovesc măruntaiele, ele gem sã-i facăplăcere agresorului și pentru profitul societății emoția e totdeauna profitabilă, așa gîndesc creierele sexuale ale doamnelor psihologi și telespectatorii sînt cuceriți de rigoarea cu care știu ele să pună totul în ecuație. Cum își poate închipui cineva nu știu cine a vorbit, doamna Eliza X. sau altă doamnă psiholog, terminată în «escu» că o fetiță de 10 ani ar putea accepta de bunăvoie să întrețină un raport cu un bărbat.”[114]
Fetița, în acest context, devine un obiect de manipulare în fața psihologilor, fără a avea puterea de decizie asupra dorințelor, plăcerilor, explorării propriului trup. Reacția față de actului sexualse transformă într-o percepție subiectivă ceea ce are legătură cu dependența de protectorii ei. Decizia colectivă este de a privi realitatea dintr-un unghi heteronormativ, dar lectura acestui fragment se poate face și din punctul de vedere pe care Žižek[115] îl propune atunci când definește violența sistemică, chiar dacă pe alocuri depășește contextul nostru.
> 114 Nora Iuga, _Hai să furăm pepeni_ , Editura Polirom, Iași, 2009, p.23
> 115 _Cf_ Slavoj Žižek, _Violence. Six Sideways Reflections_ , Profile Books, Londra, 2009
144
Žižek se referă la felul catastrofic în care funcționează sistemul politic și cel economic, iar acest fel conduce la un tip de violență care este invizibil. Se referă practic la forma prin care neoliberalismul și-a pus amprenta pe societatea americană. Mai exact, cum marile corporații se folosesc de sărăcia din alte orașe pentru a obține profit. Dacă extrapolăm ideea lui Žižek la forma de a face televiziune și spectacol în România, putem spune că trusturile media produc informația începând cu acele cazuri ce implică drama, amplifică procesul violent asupra intimității persoanelor și controlul corpurilor. În acest roman, se poate observa nu numai o distrugere a intimității, ci o amplificare a cazului care duce spre banalitate.
Experiențele personale s-au transformat într-o marcă publicitară, cu cât imaginea privată e mai diversă în tragic cu atât știrea mediatică poate manipula individul. În această structură, persoana devine un produs cultural de divertisment. Guy Debord[116] scrie despre spectacol ca fiind inversiunea satirică a lumii reale, o lume care se construiește în propria parodie, o viața care se reduce la o societate de consum condiționată de o imagine efemeră. Naratoarea respinge șabloanele care îmbracă o relație sexuală în termeni conformiști, tocmai din această idee de a nu perpetua spectacolul și de a nu considera anumite comportamente în afara normei: „În dimineața asta mă plictisesc groaznic. N-am chef nici de scris, nu mai deschid nici televizoru. Psiholoagele alea o s-o țină iar pe-a lor cu psihastenia gravă la adolescenții care văd doi adulți cuplîndu-se o paranoia, nici o schizofrenie, nici măcar un sindrom discordant, ne-o fi salvat pe toți ideea genială a lui Gelu: Hai să furăm pepeni.”[117]
Imaginea pe care o creează televiziunea prin proiectarea unei problematici din cotidianitate, nu reprezin-
> 116 _Cf_ Guy Debord, _La société du spectacle_ , Gallimard, Folio, 1996. 117Ibidem, p.53
145
tă un fapt caritabil, ci o exploatarea a unei situații care scoate în evidență problematizarea granițelor. Această legătură cu vulnerabilitatea copilăriei face ca limitele să fie depășite prin menținerea iluziei de ajutorare a celor care sunt considerați într-o situație de criză, în sensul că scapă din niște încorsetări deja impuse de societate. Așadar, fetele sunt discriminate, ținând cont că se consideră că sunt la vârsta la care nu pot să aibă grijă de ele, cum este cazul fetiței rome, dar și al personajului naratoarei din copilărie, atunci când sunt prezentate ca niște corpuri fragile, delicate, vulnerabile, ce au nevoie de îngrijiri constante. Însă această relație, dependențase articulează tocmai prin dorința de protejare a celor care pot fi ușor răniți (fetele, femeile, bătrânii, săracii). Vulnerabilitatea în acest context este o formulă de interogare a tot ceea ce ni se dă prestabilit. De aceea, toate legăturile care se construiesc și se deconstruiesc în relația cu ceilalți schimbă constant felurile de abordare, mai mult, necesitatea de dăruire, de dedicare fără a impune anumite standarde sau a urma formule deja prestabilite.
## **Copilăria precară.** _**Kinderland**_ **de Liliana Corobca**
Romanul Lilianei Corobca aduce în atenția cititorilor o problemă recurentă în Europa de Est și anume migrația masivă din ultimii ani din cauza sărăciei. Romanul este scris la prima persoană, iar subiectul cărțiiîl reprezintă povestea unei fetițe de doisprezece ani, dintrun sat moldovean, care e obligată de circumstanțe să grijă de frații ei în timp ce părinții ei sunt la muncă în străinătate. Scriitoarea ne prezintă o lume defrișată în societatea contemporană ai căror locuitori sunt copiii și bătrânii. În acest cosmos rural, existența este reorganizată, fetița trebuie să-și sprijine cei doi frați, iar copilăria și-o dedică pentru a facilita un proces de coabitare. Ți-
146
nând cont de acest fapt, maturizarea fetiței este un proces imediat, pentru că trebuie să îndeplinească aceleași atribuții pe care părinții le au față de familie. Importanța de a menține familia unită reflectă pierderea unor aspecte din copilărie pe care însuși tânăra le regretă: „Când părinţii au plecat, au dăruit caprele noastre rudelor, ca să nu ne chinuim noi cu ele. Eu, adică, să nu mă chinuiesc, pentru că şi aşa am doi fraţi pe cap, un câine, un motan, un porc, zece găini, un cocoş bătăuş, iar la toată armata asta numai caprele mai lipseau. Lapte sau brânză mai primim de la rudele mai milostive sau cu ruşine, care ne dau şi nouă câte ceva de la caprele noastre.”[118]
Situația economică a locuitorilor din Est a condus la exodul multora în străinătate unde au fost obligați să trăiască fără familie. Acest lucru face să ne întrebăm cum e constituită familia sau dacă mai există conceptul instituțional de familie.
Despărțirea de cei apropiați a fost un subiect destul de intens dezbătut dat fiind faptul că mulți dintre copii au fost practic abandonați de către părinți. În această postură evoluția firească a copilăriei este scindată de trauma abandonului provizoriu. Personajul principal în această poveste reușește să transforme vulnerabilitatea într-o construcție comunitară, prin crearea de relații de dependență și îngrijire constantă. Vulnerabilitatea se poate citi aici ca o formă de a pune în evidență acele corpuri ascunse printr-o dimensiune socială, cazuri marginale care pot sublinia condiția umană. Tânăra însăși are nevoie de protecție și îngrijire, dar ea, împinsă de circumstanțe și obligată de părinți, își construiește propriul sistem de valori ca să aibă grijă de frații ei: „Unul plânge, altul vrea de mâncare şi răstoarnă totul prin bucătărie, în căutarea zahărului. Le-am dat dulceaţă, dar zic că de la pâine cu dulceaţă îi ustură stomacul. Am văzut la
> 118Liliana Corobca, _Kinderland_ , Editura Polirom, Iași, 2014, p.25
147
cineva, mai sărac decât noi, cum lua felii de pâine, le uda la robinet şi le muia apoi în zahăr. De atunci copiii vor numai pâine cu zahăr şi bagă pâinea muiată în punga cu zahăr şi-l udă, şi mă enervează. Este deajuns ca fratele mai mare să plângă din te miri ce, că se pune şi micul pe urlat, ca la comandă. Şi plâng amândoi neistovit, prelung, ca doi pui de lup abandonaţi în pădure. Vor şi ei săi alinte cineva, să-i bage în seamă. Şi eu vreau, chiar dacă-s mare. Vreau şi eu o mamă alături, să-mi facă de mâncare, să-mi spele rochiile. Şi să le calce.”[119]
Romanul Lilianei Corobca accentuează problematica contemporaneității sociale, prin reformularea sensibilității față de celălalt. Exodul moldovenilor, dar și al românilor a fost privit la început ca o posibilitate utopică prin obținerea unui loc de muncă bine plătit care în țară era aproape inexistent. Politicile guvernamentale și economia precară au condus la o derută în sistemul social. Toată această mișcare a fost gândită în termeni pragmatici și economici, și nu s-a luat în calcul natura umană și vulnerabilitatea celor lăsați acasă. Autoarea pune în balanță două aspecte care sunt conectate, modalitatea de a câștiga bani conduce la potențarea singurătății și a lipsei de afecțiune. Copiii se transformă în pioni ai comunității, populația este din ce în ce mai divizată prin legăturile familiale tot mai deteriorate. Chiar dacă acțiunea romanului se petrecere într-un sat din Moldova, există același tip de discurs și în România. Problema abandonării copiilor români a fost îndelung discutată recent, odată cu alegerea președintelui României, Klaus Iohannis[120] , can-
119Ibidem, p.22
120Există numeroase articole în presă și televiziune referitore la alegerile din 2014 și la discursul lui Klaus Iohannis despre românii de peste hotare: „Românii din diaspora au stat la coadă să voteze: “Votez pentru rudele rămase în ţară” **.** http://
148
didatul Partidului Național Liberal, și-a axat discursul politic pe această temă făcând astfel vizibilă situația copilului de emigranți. Vulnerabilitatea copiilor lăsați singuri acasă a fost astfel folosită pentru a câștiga alegerile. În acest caz, este interesant cum reacționează publicul, cititorii la tipul de sensibilitate prezentată pentru a construi atmosferă socială în lumea contemporană. Jaques Rancière[121] vorbește despre dimensiunea estetică a politicii și dimensiunea politică a esteticii. Politica este estetică într-o descriere amplă atunci când are legătură cu distribuirea sensibilității atunci când este construit sistemul ierarhic, iar esteticul este politic în sensul în care concepția despre natură, artă și rolul artistului devine importantă din punct de vedere istoric. În altă ordine de idei, Rancière susține că toate tipurile sociale sunt reafirmate și reflectate prin ceea ce el numește „distribuția sensibilului” ( _distribution of the sensible_ ), însemnând vizibilitatea acestora. Liliana Corobca creează prin intermediul literaturii un sistem de a privi societatea contemporană prin prisma efectului migratoriu care a afectat Moldova, dar România în ultimii zece ani. Romanul nu numai că aduce în perspectivă situația precară în care trăiesc copilele care trebuie să aibă grijă de rudele lor în lipsa părinților, dar și resemantizarea rolului familiei în comunitate. Acest lucru e posibil prin redistribuirea rolu-
www.romanialibera.ro/politica/politica-alegeri-prezidentiale/ vot-in-diaspora--%E2%80%9Cnu-mai-vreau-sa-imi-vadcopilul-plangand-cand-pleaca-din-romania--355667 și Românii din diaspora îi dau lovitura finală lui Victor Ponta pentru 16 noiembrie, cu un simplu apel telefonic http:// www.curentul. info/politic/7433-romanii-din-diaspora-ii-dau-lovitura-finalalui-victor-ponta-pentru-16-noiembrie-cu-un-simplu-apeltelefonic (accesate pe 22 martie 2015)
> 121Jacques Rancière, _The Politics of Aesthetics: The Distribution of the Sensible_ . Trans. and introd. Gabriel Rockhill, Continuum, Londra și New York, 2004
149
rilor de gen ceea ce demonstrează o nouă formă de organizare a indivizilor, o nouă structură de abordare a celor care erau invizibili în societate, în special cei vulnerabili prin definiție. Categoriile devin inversabile și persoanele care au nevoie de protecție devin acum cei care protejează.
Comunitatea pe care minora o creează reprezintă o formă funcționabilă de conviețuire, pentru că dispare cea de tip heteronormativ binecunoscut. Fetița împrumută același rol ca al mamei sale și își sacrifică copilăria pentru ca frații ei să recunoască acest tip conviețuire, de altfel, cel mai comfortabil. Aici putem să vorbim despre stereotipul de gen care este folosit pentru mama care are grijă de familie menținând în acest fel condiția normativă a familiei pentru a articula acest sistem de siguranța societății contemporane. Ceea ce este problematic, este că această fetiță trebuie să devină mamă;ea fiind cea care trebuie să aibă grijă de treburile domestice, de casă și de copii. Însă acest rol este impus de către părinții ei în lipsa acestora. Minora trebuie să fie un comutator între copilăria fără griji și lumea adultă, în care ea însăși e agentul acțiunii. Dacă extrapolăm această viziune la vulnerabilitatea copilăriei putem să ne gândim la statului copilului astăzi în societatea românească ca fiind imediat influențat de comunitatea și politica actuală. Din această perspectivă, fetița este în zona vulnerabilității dar ea nu trebuie luată în considerare ca o victimă totală în ceea ce privește relația ei cu instituțiile sociale, ci mai degrabă, plecând de la aceste lipsuri, este necesară o regândire a unui sistem sau dacă el mai este sustenabil. Putem să reconfigurăm, să producem modalități de interpretare pentru a lărgi orizonturi de percepție a anumitor realități. De exemplu, cum putem să abordăm copilăria, atunci când întâlnim anumite discrepanțe care nu configurează sistemul familiar normativ. Păstrăm aceleași linii constrânse a ceea ce înseamnă familia: mamă, tată, relație patriarhală, binarism, roluri etc. sau ar trebui
150
problematizat, disecat având în vedere o deschidere spre noi sensibilități în prezența unor lipsuri.
Cum am menționat la începutul acestui tudius, vulnerabilitatea copilăriei, în special, poate să fie o stare dată a acestei perioade, dar acest fapt nu înseamnă că pune persoanele considerate fragile sau ușor de rănit într-o situație de pasivitate. Trebuie spus că vulnerabilitatea reprezintă o caracteristică la naștere și în copilărie, dar cum s-a spus și în partea de teorie a acestui articol, vulnerabilitatea e prezentă în orice tip de relație. Am încercat să demonstrăm că vulnerabilitatea nu e o constantă stabilă, ci este folosită de multe ori pentru a manipula o copilă prin dimensiunea de dependență și protecție pe care o necesită o persoană. Analiza personajelor feminine din romanele menționate, ne oferă posibilitatea de a înțelege mecanismele sociale care sunt impuse unor grupuri de persoane, în cazul nostru fetițele care, deși sunt considerate vulnerabile, sunt obligate să se supună unor decizii sau ordine pe care le dau adulții. Luând în considerare acest lucru, am încercat să observăm cum acționează și se relaționează o persoană minoră în societatea actuală, dar și cum anumite persoane sau organizații se folosesc de vulnerabilitatea infantilă pentru a-și satisface propriile interese.
## **Bibliografie**
Butler, Judith, _Precarious Life_ , Verso, London, 2004. Corobca, Liliana, _Kinderland_ , Editura Polirom, Iași, 2014. Debord, Guy La société du spectacle, Gallimard, Folio, 1996. Dumănescu, Luminița „Children as the Nation Future in Communist Romania”, _Romanian Journal of Population Studies_ ,Nr.2, 2014.
Iuga, Nora _Hai să furăm pepeni_ , Editura Polirom, Iași, 2009.
151
Potok, Magda „Escritoras españolas y el concepto de literatura femenina”, în _Lectora_ , Nr.9, 2003, p.3. Jacques Rancière, _The Politics of Aesthetics: The Distribution of the Sensible_ . Trans. and introd. Gabriel Rockhill, Continuum, Londra și New York, 2004.
Saez Tajafuerce, Begonya (ed), _Cuerpo, memoria y representación. Adriana Cavarero y Judith Butler en díalogo_ , Icaria, Barcelona, 2014.
Slavoj Žižek, _Violence. Six Sideways Reflections_ , Profile Books, Londra, 2009.
Vlădareanu, Elena „Nora Iuga: Îmi place la nebunie să provoc” în Ziarul de Iași, 2009, http://www. ziaruldeiasi.ro/suplimentul-de-cultura/nora-iuga-imi-place-lanebunie-sa-provoc~ni5es3 (accesat pe 15 martie 2015)
152
Leibniz, _Opere. Metafizica_ , Adrian Niță (coord.), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015
Volumul _Metafizica_ al lui Leibniz reprezintă o apariție importantă în planul editării opereifilosofului german în limba română. Cartea în cauză a apărut sub egida Societății Leibniz din România și face parte dintr-un proiect amplu de traducere, de sistematizare și de elaborare a aparatului critic
al scrierilor lui Leibniz. Proiectul se va concretiza în 20 de volume, precum _Știința generală_ , _Enciclopedia_ , _Teoria cunoașterii_ , _Noi eseuri despre intelect_ , _Eseuri de teodicee_ , _Scrieri teologice_ , _Scrieri politice_ , _Scrieri matematice, Scrieri științifice._ În afara acestora, mai multe volume vor fi dedicate vastei corepondențe a lui Leibniz cu numeroși filosofi sau teologi ai vremii sale.
În _Metafizica_ sunt reunite lucrări precum: _Disputa metafizică despre principiul individuației_ (1663), _Marius Nizolius despre adevăratele principii și adevărata rațiune de a filosofa împotriva pseudofilosofilor_ (1670), _Scrisoare către autorul foarte rafinatei teorii cu privire la împăcarea lui Aristotel cu cei moderni_ (1670), _Despre minte, despre univers, despre Dumnezeu_ (1675) etc. Traducerea lucrărilor reunite în volumul _Metafizica_ a fost făcută de Rucsandra Dascălu, Dana Dinu, Magdalena Indrieș, Adrian Niță, Delia Șerbescu și Elena Emilia Ștefan.
153
Volumul de față are avantajul de a permite o vedere diacronică a ideilor lui Leibniz. În acest sens, după Adrian Niță, coordonatorul volumului, pot fi observate două „puncte de tensiune” ale metafizicii lui Leibniz. Unul dintre aceste puncte apare în 1679, iar celălalt în 1695. Primul dintre ele se referă la necesitatea de a construi o nouă temelie metafizică, una ancorată în „adevărate noțiuni despre Dumnezeu, suflet, persoană, substanță și accident” (p. 20). Cititorul are,astfel, ocazia de a observa reabilitatea formelor substanțiale și modul în care acestea oferă explicații cu privire la importantele teme metafizice sau teologice abordate de savanții din timpul lui Leibniz.Cel de-al doilea moment de cotitură aparține adoptării conceptului de „monadă”, construcție care se continuă până în anul 1697, atunci când putem spune că termenul a devenit „o parte a vocabularului filosofic leibnizian” (p. 21).
Pe lângă momentele de turnură ale filosofiei lui Leibniz, cititorul are ocazia de analiza opera marelui filosof modern prin prisma unor texte care reproduc traseul general al gândirii acestuia. Astfel, textele pot fi incluse în trei mari perioade: cele de tinerețe (1663-1679), scrierile de maturitate (1680-1695), perioada târzie (16961716). Așa cum e de așteptat, trecerea timpului îi oferă lui Leibniz posibiltatea rafinării conceptelor și tezelor sale. Din acest motiv, perioada de maturitate este dominată de metafizica substanței corporale, în timp ce ultima este marcată de metafizica monadologică.
_Metafizica_ lui Leibniz este o lucrare cu texte coerent sistematizate, bine traduse, precum și cu aparat critic de substanță. Pe de altă parte, magnitudinea filosofului german putem spune că este direct proporțională cu acest proiect editorial gigantic pe care și-l propune Societatea Leibniz din România.
Ionuț Răduică
154
Minodora Sălcudean, _New media, social media şi jurnalismul actual_ , prefaţă de Alexandru Brăduţ Ulmanu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015
În decembrie 1989, jurnalismul românesc s-a trezit în centrul atenţiei naţiunii. Din 1989 încoace, jurnalismul românesc este parte definitorie din ceea ce înseamnă societatea românească, poate cel mai important formator al mentalităţilor româneşti. Mult timp, jurnalistul nu a avut de unde
să primească replică. Instituţiile tradiţionale (şcoala, biserica etc.) au alunecat extrem de repede în vârtejul anacronismului şi al formalismului. Treptat, dar rapid, presa a renunţat la orice fel de reper moştenit, a semnat pactul (plin de incertitudini) al „bunei credinţe”, al „conştiinţei” în numele unei „libertăţi de exprimare” despre care şi azi se ştie că este foarte importantă, esenţială, dar nimeni nu-i poate descoperi un manual de întrebuinţare. „Libertăţii de exprimare” (în materialitatea românească a termenului) i-a corespuns libertatea de angajare şi de concediere, de înregimentare şi abandonare. Am putea spune că un prim şoc postdecembrist al presei a fost chiar acesta: libertatea de exprimare. Undele sunt şi acum lesne recognoscibile în etapele entuziaste, umorale, nervoase etc.
Un alt şoc vine din reinventarea tehnologică a tipurilor de realitate. Digitalizarea obligă jurnalismul să-şi reconsidere cutumele profesionale. Replica nu vine pe cale instituţională, ci chiar de public. Fără să-şi fi desă-
155
vârşit profesionalizarea democratică, jurnalismul românesc este pus în concurenţă cu non-profesionalismul (40). Asupra acestui front secund se opreşte analitic (dar nu numai) şi Minodora Sălcudean.
Lucrarea este prefaţată de un guru al spaţiului online românesc, autorului antologicei _Cartea feţelor_ , Alexandru Brăduţ-Ulmanu. Aserţiunile sale sunt tranşante, perspectiva sa, una a ireconcilierii faţă de „severa deprofesionalizare a jurnalismului de la noi” (9) şi faţă de „lipsa de viziune la nivelul patronatului şi managementului face ca lucrurile să stagneze de ani de zile” (9).
Că jurnalismul românesc postdecembrist nu atinsese limitele profesionalismului, nu avusese răgazul să-şi parcuhgă etapele naturale ale creşterii, ale evoluţiei, arată şi prefaşatorul: „Într-un peisaj profesional corupt de interese politico-economice, coborât în bezna amatorismului de lipsa de viziune şi aruncat în derizoriu de o prost înţeleasă nevoie de audienţă cu orice preţ” (11).
În mod dramatic, surprinzător, perspectiva cercetătoarei vine parcă să echilibreze fatalismul lui Brăduţ Ulmanu, mizând pe latura idealistă a înţelegerii acestei profesii, pe care o consideră – şi subscriem şi noi, având în vedere chiar şi implicaţiile economice pe care le presupune o astfel de definiţie – „profesie vocaţională” (15). Minodora Sălcudean îşi începe aproape mistic analiza, neezitând să noteze convingeri (să nu le numim truisme) precum: „Cine face, astăzi, jurnalism de calitate este dedicat profesiei până la sacrificiu” (15) sau „Jurnalismul e o profesie dificilă care, nu de puţine ori, înseamnă renunţarea la sine pentru ceilalţi” (15). E posibil ca această profesie, cu contururile atât de greu de vizualizat să aibă încă nevoie de astfel de volute nubil-sentimentale. Dacă luăm în considerare evanescenţa deontologiei jurnalistice, miza pe cheia „bunei-credinţe”, astfel de enunţuri lozincadre nu mai par chiar atât de stridente.
156
Această a doua adolescenţă include chiar şi orgoliul exclusivităţii şi al superputerii. Revoluţia digitală îl găseşte pe jurnalist (-ul universal) cu un statut „legitimat de relaţia unică şi privilegiată pe care acesta o are cu informaţia” (18). Cu atât mai dramatică este situaţia jurnalistului român, cel care s-a bucurat de putere înainte să o aibă cu adevărat, cel care şi-a proclamat dominaţia înainte să-şi consolideze câtuşi de puţin situaţia.
Acest val aduce cu sine paradigma comunicaţională multi-direcţională, ceea ce înseamnă, întâi si-ntâi, pierderea monopolului presei asupra informaţiei, şi, implicit, asupra publicului (cf. 57). Pe lângă amatorismul/ devotamentul idilic anterprenorial, pe lângă rivalitatea cu comunicatorii dependenţi de presă, jurnalistului i-a apărut în cătare un rival pe care, înainte de orice, trebuie să-l înţeleagă, cu care trebuie să empatizeze, dar, mai ales, să dialogheze: publicul. Mediul online a favorizat „consumul activ de informaţie” (29). Jurnalismul alternativ (39), _we-journalism_ , _I journalism_ , _civic journalism_ etc. sunt sintagmele care bruiază/concurează/ alternează o identitate oricum extrem de slabă ( _apud_ Vattimo). Entuziasmul „invaziei amatorilor” (48) a generat o ciudăţenie, un hibrid, ceva numit de cercetătoare „conţinut multimedia cu potenţial jurnalistic” (40). Era digitală i-a obligat pe jurnalişti să se considere profesionişti în diferenţă faţă de non-profesioniştii aduşi de valul social media, multimedia, blogosferă etc.
Aflat în plină formare, jurnalismul românesc este nevoit să se reinventeze, să se restructureze. Exigenţele se schimbă: atât cele de conţinut, cât şi cele de management. Totul trebuie re-gândit, adaptat. În timp de unii mută pur şi simplu textul de pe hârtie în pe suport electronic, alţii scurtcircuitează traseul şi se aruncă „pragmatic” în _click-hunting_ . Mediul electronic, mediul online restructurează jurnalismul, în complexitatea sa profesională. Cu un destinatar mereu alături, mereu bine infor-
157
mat, mereu ispitit de puterea informaţiei, jurnalistul de azi poate părea chiar un _über_ -jurnalist – _multitaskingul_ , _brevity as power_ , _convergenţa_ etc. sunt abilităţile şi competenţele care fac din jurnalismul de azi o nouă specie în comparaţie cu jurnalistul anilor '90 (occidentali). Din această perspectivă, studiul este şi o foarte subtilă, dar puternică demonstraţiei a necesităţii învăţământului jurnalistic şi ar putea fi folosită ca pretext pentru relansarea dezbaterii despre formarea jurnaliştilor, despre necesitatea acceptării unei curricule în care să se predea _basic_ -ul, despre futilitatea _querelle_ -i dintre teorie şi practică.
Lucrarea impresionează prin eleganţa regizorală şi narativă, prin selecţia riguroasă şi eficientă de resurse bibliografice, prin limpezimea construcţiei demonstrativ-analitice.
Xenia Negrea
158
Tiparit in Romania Craiova, Aleea Teatrului, nr. 2, bloc T1, parter Tel./fax: 0251 414 003, tel: 0351 401 501 Mobil: 0722 216 508, 0722 216 509 E-mail: office@sitech.ro, editurasitech@yahoo.com